Istoricii de la revista România pitorească

Spuneam acum vreun an, despre cei de la Româna Pitorească, cum că publicînd cărți de memorii ale altora, au ajuns să se simtă ei înșiși pricepători în ale istoriei.

Îmi bazam afirmația pe iritarea (exagerată, consideram eu) ce le trezise un alt umblător, prin trecutul montan.

Astăzi, dau peste niște docte rînduri ale celui mai istoric dintre dumnealor (Mircea Săndulescu pe nume) și mă părăsesc îndoielile, de a fi exagerat cu aprecierea din amonte.

La un material despre cabana Caraiman al unor tipi de la grupul Facebook „Prahova secretă” (sic)...

„În primăvara anului 1937, un grup de elevi de la liceul Mihail Viteazul îndrăgostiți de munte, au decis construirea unei cabane pe culmea Caraimanului (cabana Brav, devenită Caraiman). Este vorba despre "Grupul alpin brav" ce avea să devină "Clubul Carpatin Român"(C.C.R.), în frunte cu inimosul și energicul său fondator și președinte, Dumitru Gherassy.”

 

.. M. Săndulescu înșiră un lung comentariu lămuritor:

„Cabana Caraiman, pe locul fostei case a Eforiei Spitalelor Civile, ridicată în 1907 și distrusă puțin timp după primul război mondial, a fost ridicată de Grupul Alpin Brav, finanțările fiind suportate de O.N.T. (director pe atunci fiind Sergiu Dumitru) și de asociație. Acoperișul cabanei a fost luat de vânt și înlocuit în 1938, 1947 și 1959. Lucrările au demarat de îndată, angajat fiind pentru executarea lor antreprenorul Petre Pașcu, bun mester și om de suflet, care a realizat numeroase amenajări turistice în Bucegi și Piatra Craiului, a făcut primele marcaje ale C.C.R. etc.Puțini dintre cei care astăzi poposesc la cabana Caraiman cunosc eforturile prin care s-a înălțat, cu sacrificii și cheltuieli foarte mari. Cele mai mari greutăti au fost întampinate cu transportul materialelor de construcție. În lipsa drumurilor amenajate, acestea au fost carate greoi, anevois și pe bucățele, folosindu-se funicularul fabricii de hârtie din Bușteni, cai și cărute. Numai astfel s-a reușit să se rezolve transportul unor materiale voluminoase și grele. Ca și în cazul "Dochiei", un alt impediment în calea lucrărilor a fost criza mare de muncitori, care, nu rareori, se lăsau păgubași, părăsind șantierul, fiind izgoniți de vitregiile climatului alpin.
"Caraimanul" s-a construit, este adevărat, mult mai greu decât Cabana Babele (2505 m), cu fonduri obținute prin organizarea de serate dansante, cu cotizațiile și donațiile membrilor C.C.R. și cu zgârcita finanțare din partea Oficiului National de Turism. Stârnește haz și acum felul în care a fost obținută această sponsorizare: directorul ONT-ului a fost "captat", ademenit, ca să spunem așa, printr-o masă copioasă la restaurantul "Modern". În toamna anului 1937, cabana era aproape gata și toți doreau ca, în cel mai rău caz, de Anul Nou, aceasta să fie inaugurată. Doar ca visteria clubului era golită și funicularul de la Bușteni nu mai funcționa de ceva vreme. Așa că s-a trecut la căratul cu spinarea a păturilor și diferitelor obiecte de mobilier, lenjerie și menaj, în parte luate de pe acasă și donate: pături, cearșafuri, oale, farfurii etc. Organizați în caravane de câte 15-20 băieți și fete, membri ai asociatiei, in frunte cu comitetul conducător, s-a pornit in zilele lui octombrie, pe vreme de burniță, negură și vânt rece cu spic de zăpadă, la inzestrarea cu cele necesare a interiorului cabanei. Nimeni dintre aceia care s-au zbătut ca adăpostul turistic sa fie ridicat nu s-au gândit atunci ca scriau o filă de neuitat din cartea istoriei turismului românesc. Cu lacrimi în ochi de emotie și bucurie, membrii Clubului Carpatin Roman au sărbătorit, în preajma Anului Nou, inaugurarea modestei, dar cochetei cabane Caraiman.[1]
În prezent cabana nu mai este deschisă circuitului turistic, fiind proprietatea unui cetățean britanic, care o folosește, de două ori pe an, drept casă de vacanță. Cu toate acestea, drumeții pot fi cazați, în limita locurilor disponibile[4]-wikipedia.”

 Una la mînă, Săndulescu vădește destule inexactități în textul său:

„Cabana Caraiman, pe locul fostei case a Eforiei Spitalelor Civile, ridicată în 1907” (foarte posibil ca informația să-i fi sosit pe filieră Mihai Haret)
Casa a fost a Societății carpatine Sinaia și fusese ridicată în 1899.

„și distrusă puțin timp după primul război mondial”
De fapt, în timpul lui.

„A fost ridicată de Grupul Alpin Brav,”
Mai degrabă a fost construită de Clubul Carpatin Român, titulatură în vigoare cel puțin din 22 ianuarie 1937.

„O.N.T. (director pe atunci fiind Sergiu Dumitru)”
Îl chema Dumitriu.

„Petre Pașcu”
Pascu, nu Pașcu.

„zgârcita finanțare din partea Oficiului National de Turism”
Nu a fost deloc zgîrcită.

„Cabana Babele (2505 m)”
Asociația proprietară indica acel loc drept 2206 m.

În același timp, nu sesizează  erorile din postarea la care își atașează comentariul:

Piatra fundamentală a cabanei a fost pusă în toamna anului 1936, nu în primăvara următoare..

În 1937 aceia nu mai erau de mult elevi.

Cabana nu se află pe culmea Caraimanului, ci în Șaua Mică a acelui munte.

Gherassy nu era fondator, ci co-fondator, alături de alte cinci persoane.

PS
Acum un an-doi, Săndulescu începuse a vinde castraveți la grădinar, întrecîndu-se în completări din public, la conferințele ținute de subsemnatul la clubul Floarea de Colț. Mi-am zis că e în pană de considerație - amănunt pe care nu i l-am comunicat (adică nu i-am tăiat macaroana), întrucît ne mai aflam oficial prieteni...
Acum observ că atitudinea-i decurgea din același sentiment de suficiență istorică (una bazată, altminteri, din reproduceri ale informațiilor altora, și nu din vreo cercetare proprie).

Cum, implicit, nu-mi pare să aibă stofă pentru așa îndeletnicire, mă pot întreba ce l-a apucat. Îmi pare că tratează lucrurile, inconștient, din postura de moștenitor al lui nea Baticu. Are impresia că altul a căpătat o halcă mai mare și, în consecință, încearcă să dreagă situația după cum se pricepe.

PS2
Săndulescu s-a aflat mai mulți ani în postura unui om căruia nu puteam să-i spun „Du-te mai încolo!” / să-i fac vreun reproș, inclusiv după ce m-am convins ce-i poate pielea (momentul în care, la reproșul făcut de mine unei prefețe lui M. Ogrinji, m-a luat brusc cu ”dumneavoastră”). Avea o (aparentă) ne-agresivitate căreia nu-i puteam rezista.

Firul s-a rupt în momentul în care m-a luat a doua oară cu „dumneavoastră”...

Din acel moment, admit spășit,. m-am străduit să trec în extrema opusă. Una, firește, fără înjurături de mamă...