Despre Dan Popescu (n. 1912), partea I

Pe cînd buchisesc la ediția doua a unei cărți montane oarecare, revăd discuții de acum cîteva decenii, cu alpiniști interbelici.
Unul dintre ei este Dan Popescu (n. 1912, neștiindu-i și data inevitabilei plecări dintre cei vii).

La premiera Acului Mare din Moraru (cap de coardă Nae Dimitriu), pe flancul său nordic.
Foarte probabil în stînga lui Dan Popescu se află sora lui, Rodica.

Imediat mai sus, cît și imaginea următoare, la premiera treimii superioare a traseului Surplombei Mari.

Fotografii luate de Sorin Tulea.

Face parte dintre tinerii care, la jumătatea deceniului patru și întrecîndu-și magistrul (pe nume Nae Dimitriu) au suit brusc ștacheta alpinismului autohton la pereți.

S-a apucat ceva mai serios de ture în abrupt în 1935. Foarte posibil să fi parcurs atunci și văi pe zăpadă, fără colțari, și dintre care cea mai grea i s-a părut Rîpa Zăpezii (avea alături pe arhitectul Gill Antonescu, membru fondator al Clubului Alpin Român). 

Cunoaște în acel an pe Niculae Baticu și pe Ion Trandafir. „Am urcat numai cu ei” (foarte probabil e vorba doar de acel an). La Baticu admira felul aparte - elegant, dezinvolt - de a se cățăra, în vreme ce lui Trandafir, peste decenii, ținea să-i evidențieze tăria de caracter (noțiune altminteri discutabilă, în sine).
Au urcat împreună, între altele, Hornul Central din Colțul Mălinului, iar apoi (în premieră) Fisura Gălbenelelor.

Auziseră că Nicu Comănescu, cel mai bun cățărător al momentului, încerca să urce - pentru prima dată la noi - un perete, mai exact al Gălbenelelor. Fie și pentru că exista „o rîcă surdă” între acei tineri și mai titratul confrate, cei trei și-au propus să încerce și ei, cel flanc stîncos ridicat deasupra Văii Gălbenelelor.
Într-o zi din octombrie 1935 au pornit la 3 dimineața din Bușteni. Au ieșit din traseu după ce întunericul se lăsase din nou. Pentru că aveau doar o lanternă, din Brîul Mare a coborît pentru a recupera rucsacii lăsați la Hotel Gălbenele doar Ion Trandafir.



La 1 noaptea pășeau din nou în Bușteni. Dacă Baticu pleacă direct spre București cu un tren de noapte, pentru a nu lipsi de la serviciu, studentul farmacist Dan Popescu va fi rămas foarte probabil la vila familiei lui din localitate. Oboseala acumulată, dar și emoțiile trăite în ziua precedentă l-au făcut să viseze, în repetate rînduri, că se prăvale din perete.

A doua zi a plecat la București, unde a simțit nevoia unei plimbări pe Calea Victoriei. Întîlnește aici pe Nae Dimitriu, care îi strînge mîna grav, admirativ. Nu-i exclus ca Dan să fi participat la întîlnirea din seara aceleiași zile, de la restaurantul Mercur, unde Baticu spune că a oferit detalii colegilor de Club, despre ascensiunea de excepție pe care o izbutiseră.

În ciuda aerului serafic pe care îl degajă în prima fotografie a sa ce a văzut lumina tiparului (în Amintirile unui alpinist”, 1981)...

... Dan Popescu era un om destul de bolovănos, de abrupt în exprimare. O spun conștient că poate îi fac un deserviciu azi, în 2020. Dar și N. Baticu mi-l descria asemănător.
„Ardea” însă repede. De pildă, e în amintita rîcă spre N. Comănescu (pe care îl declară combinat pe atunci cu „o damă înaltă, cît ușa”), dar asta nu-l împiedică să stea lung de vorbă, în noaptea petrecută la priciurile cabanei Piatra Arsă, cu acela. „Ne-ați făcut capul calendar!”, aveau să le reproșeze a doua zi ceilalți odihnind acolo.
Nicu nu pare să fi fost nici el mai diplomat: „Ce ați făcut voi (traseul Furcilor”) e apă de ploaie... E doar jumătate din perete!”.

Abruptețea (sic) opiniilor lui Dan Popescu - deseori cu aer superior - viza destui din jur, pe pildă pe Sorin Tulea. Ori femeile alpiniste, despre care opina că erau inferioare din punct de vedere tehnic.
Între altele, își reamintea prima încercare în ceea ce avea să devină traseul Surplombei Mari. Plecaseră cu Nae Dimitriu să urce în Furci, dar acesta, la vederea unei fisuri de deasupra traversării spre traseu, au zis s-o încerce. Pe undeva au făcut o piramidă, mai exact Dimitriu a suit pe capul lui Dan. A stat vreo zece minute așa, spre disperarea mai tînărului cirac. „Cînd revenea (numai) pe umeri, parcă nu mai apăsa nimic pe mine”. Finalmente a izbucnit: „Domnu' Dimitriu... Coborîți, că nu mai pot!”

O piramidă, executată de această la ascensiunea flancului de nord al Acului Mare (Moraru, 1 septembrie 1935).
"Suport' e posibil să fie colo Costi Țicu, în vreme ce Dan Popescu (i se ghicesc ochelarii) sprijină espadrilele lui Nae Dimitriu.

Etc.
.
PS
Legat de stilul frust-superior al lui Dan Popescu, mi-am pus problema dacă nu e de ascuns sub preș asemenea însușire. Dilemă pe care am încercat-o acum o săptămînă și față de o însușire a lui Ion Udriște-Olt.
Cred totuși că e de dat verde unor asemenea informații (aici poți face exercițiul de imaginație ce va spune acela, din Cer, la așa scrise ale mele...). Primul motiv mi-este vitalul conținut în ele, și abia apoi discutabila noțiune de adevăr (la chestiune D. Popescu însuși îmi sublinia primordialitatea adevărului).
În paralel, și dacă un Dan Popescu poate fi salvat în ochii cititorului prin performanțele lui pe munte, în cazul unui Udriște-Olt, pentru a precumpăni acolo bîlbîiala-i de care vorbesc mai mulți, este de subliniată activitatea lui în general, respectiv de explorat asupra lucrurilor bine pe care le-a făcut. Și implicit de privit cu suplimentară simpatie, de către autor.
.
PS2
Apropo de ciorna ilizibilă pe care o atașez mai jos, nu era o treabă simplă (și ne-stenograf aflîndu-te) să notezi din inevitabilul torent al interlocutorului. Acceptam însă natura lucrurilor, iar acasă 'treceam pe curat' acea minută inițială. Uneori trimiteam celui în cauză o formă dactilografiată, pentru eventuale observații (și care ar fi urmat să dezarmeze eventuale contestări, din exterior).