Cu disconfort spunînd...

Mă recunosc cel dintîi, a fi un ins fără Dumnezeu - la propriu și la figurat (barim în acest Anno... Domini 2020).

Iar acestei caracteristici atribuindu-i, nu chiar fără jenă, și faptul că am m-am aflat și mă aflu în dezacord cu gesturi și idei al celui care mi-a fost mentor (nu ar fi vorbă mare, aici, al doilea tată). Dar nu pot să nu continui a-i trata cu rezerve, unele afirmații.

De pildă (și de bine ce scriam în ultima postare despre cel care i-a fost coleg la premiera Furcilor, Dan Popescu), despre o anumită zisă a lui:

„Realizînd traseul Furcile, nu mi-am dat seama curînd că satisfăcusem ambiţiile şi orgoliul unora: dacă în luptă dreaptă aceştia nu se mai puteau măsura cu Nicu Comănescu, au pus pe alţii să-l împiedice să realizeze ceva mai mult decît ei.”

Și fiind vorba de Nae Dimitriu, plus apropiați ai săi.

Eu unul am îndoieli că pe Dan Popescu și Ion Trandafir i-a îndemnat cineva să intre în acel perete. 
Pe primul l-am privit, l-am ascultat și nu mi s-a părut omul în nevoie de respectivul îndemn. Nici pe Trandafir, pornit ca nimeni altui de felu-i, a explora muntele.

Dimitriu putea fi mai mult decît invidios/iritat pe succesele altuia, dar nu cred că într-atît cît să monteze tineri a-i 'fura' premiera peretelui Gălbenelelor, lui Comănescu.
.

Din acest stadiu al discuție, alunec în eterna-mi obsesie, a resorturilor adînci ce stau în spatele gesturilor, ideilor noastre.
Cam fiecare (de pildă subsemnatul cînd e critic cu NB) are o rană din vechime. Și către o persoană cîndva în carne și oase. În timp, ea nu se mai află în preajma noastră, însă reacționăm ca și cum s-ar afla, persoane prezente ce seamănă acelei rubedenii din trecut.

Simt asta și în pornirea lui nea Nae pe Dimitriu, dar și a ultimului pe unii din jur, care îl depășeau/complexau.