Am scris de curînd un material despre ceea ce eu numesc cartofii fierbinți (v. P.S.)
Ei sînt conținutul psihice refulate, care au răzbătut la poarta ce desparte de conștient, de știința noastră. Și care urmează să iasă la aer, însă pe moment îngrozesc, dor, neplăcere mai mare fiind doar gîndul că ai comunica semenilor acele idei altora (căci ne-am face îngrozitor de rușine / ar veni sfîrșitul pămîntului din partea lor...).
De multe ori am trecut prin acest fenomen, care va fi probabil fără sfîrșit, în spate existînd un grajd al lui Augias, unde sperieturi (neconștientizate, dar producînd bube la exterior) se acumulează tot timpul,... Asta din cauză că oamenii, lumea, existența umană în sine ne produc permanent insuportabile, pentru suflet.
Un asemenea cartof fierbinte mi-a ieșit deunăzi din vintrele psihice, sub forma reacției la vederea unei vechi convorbiri epistolare, ce am avut acum patru decenii cu confratele montaniard Ion Coman (v. PS2).
Într-o primă fază (și unde mereu m-am considerat foarte depărtat de cel ce am fost în tinerețe, urmînd să explorez dacă nu mi-i străin cel de ieri, ori chiar de azi, din motive care se pot expune...), m-am simțit prost (îngrozitor?) de tot cu compania celui ce eram la jumătatea anilor '80.
Cu așa disconfort în brațe, am știut (din experiență) că dacă iau ușor lucrurile, voi găsi o rezolvare a acelui disconfort - totul în viață este de suportat disconfortul de acest gen, ele avînd o energie totuși limitată...
De bine ce mă bucuram că treburile încep să se destindă, a apărut alt cartof... Și anume al proiecțiilor, al sentimentului că interlocutorul (adică dl Coman) are aceleași sensibilități. De pildă criticismul, dar și o fragilitate interioară. Componentă a acesteia fiind faptul că dă el cu bățul/fierea, dar nu vrea să fie îndepărtat de către cel față de care se manifestă așa.
Iar explorările, pe felie, sînt abia la început...
Din asemenea lucruri învăț însă (ori măcar îmi umplu timpul). Un pic de grijă totuși îmi este că mă îndepărtez / înstrăinez de modul curent în care văd semenii mei lucrurile. Expresie livrescă în spatele căreia mi-i și teamă să nu o iau razna, ca aceia care - în a doua parte a vieții - nu mai izbutesc să-și stăpînesc gura (ce-i drept, aceia nu se lansează în prețiozități ca ale mele)
Nu știu de ce, îmi zboară mintea aici (ca exemplu) la Ică Giurgiu... Cu acreli mai mult decît neașteptate de vreo 10 ani încoace (mă declara la un moment dat „Hoț de Bucșoiul” (nu eram singurul), căci am reprodus într-un material al meu o poză a lui, cu mențiunea autorului), iar totodată grijă de a-și scoate persoana în relief social.
Culmea ironiei, Giurgiu a fost un tip mult echilibrat, mai cu picioarele pe pămînt și capabil de muncă decît subsemnatul. Dar senectutea aduce surprizele ei... Inclusiv pe aceea decurgînd din lehamitea de a nu ne fi luat în serios filoane interioare importante (ci pe ale altora, fi ele aducînd și recunoaștere socială).
...Dar, aia să fie singura problemă, că stau cu teama de care zic imediat mai sus. La o adică, și acolo e un cartof fierbinte ce iese către iar, iar apoi va deveni o piatră comună a peisajului personal...
Aici e doar introducerea la explorarea fondului ce cuprinde trei scrisori ale lui I. Coman, și una a subsemnatului...
Am reprodus mai sus, din misivele între noi poate cel mai generatoare de cartofi... (mă recunosc a fi fost și pe atunci un ins lipsit de usage du monde), interlocutorul meu avînd și schimbări de dispoziție, grație căreia în alte scrisori mă declară simpatic...
Altminteri, cred că sînt niște scrisori utile, și care vorbesc despre omul Coman, barim la vîrsta aceea (65 ani). La o adică, poate vorbi și cartea lui de la 41 ani (din totdeauna mi-a reținut atenția acolo afirmația „Voința m-a dus fără încetare...” - eu neaflîndu-mă între adulatorii acelei trăsături, în care văd o luptă a unei părți din noi, cu surata ei sufletească).
De antologie este furtul ciorapilor folosiți, la refugiul Coștila...
Fotografie a dlui Coman reproduc una de pe postfața unui volum al „României pitorești”... :
**
Hm... Legat de scrisoarea mea de mai sus, stau și mă întreb cum aș fi reacționat dacă aveam parte de observațiile mele, cel de azi, la rîndurile de acolo... Auuuu, cîți alți cartofi urnește spre gura fierbinte a sufletului!!
O să ajung ca în bancul vehicular de confratele Daniel Georgescu, cu un vînător și un urs: „Mă, ție a ajuns să-ți placă...”.
P.S.
„ION COMAN. Născut la 6 decembrie 1920 în oraşul Brăila, a locuit în Bucureşti în perioada 1927—1945, după aceea s-a stabilit definitiv în oraşul Braşov, „mai aproape de munte". La 16 ani a urcat pe muntele Postăvarul. La 19 ani, avînd că „îndrumător" Buletinul Clubului Alpin Român, a făcut primul rapel pe zidul casei, după o fotografie din buletin, apoi a suit, „folosind un capăt de sfoară şi două cîrlige", mergînd singur, Ţancul Uriaşului din Valea Seacă a Caraimanului, Vîrful şi Creasta Picătura, Colţul Gălbenelelor, Hornul Ascuns şi altele. Atunci s-a asigurat în primele pitoane. În 1939 a
urmat şcoala de tehnică modernă de căţărătură la refugiul Coştila, organizată de Clubul alpin român. În 1940 a realizat primele premiere, iar de atunci încoace, încă vreo treizeci. Pe lîngă „leagănul căţărăturii româneşti", abruptul Coştilei, pe care-l cunoaşte foarte bine, a mai îndrăgit şi alte zone: Valea Mălăeşti, pereţii din Guţanul, Padina lui Călineţ, Ciucaşul. În paralel cu practicarea alpinismului, Ion Coman s-a ocupat de cercetarea unor peşteri, a făcut vînătoare subacvatică, a schiat. A fost însoţit pretutindeni de soţia lui, Anca, tovarăş în traversările de iarnă, pe schiuri, a masivelor Iezer, Păpuşa— Piatra Craiului, Munţii Făgăraşului, Munţii Rodnei etc. Tot împreună s-au căţărat în coardă la premiera Hornului Adînc, în Muchea Roşie. Ea l-a însoţit în Turcia, urcînd pe Erciyes (pînă la 3 700 metri).
Tabelul cu o parte din premierele realizate de Ion Coman, tabel ce ar putea, eventual, constitui un model de întocmire, pe masive şi grupe de munţi, a unui nomenclator cu toate premierele, de vară şi de iarnă, de la început şi pînă în zilele noastre, este anexat la sfîrşitul cărţii.
Dincolo de multitudinea premierelor efectuate, Ion Coman s-a manifestat ca un mare şi
statornic propagandist al ideii şi al practicii alpinismului. Încă din 1946, îndată ce s-a stabilit la Braşov, a început propaganda prin conferinţe, a organizat o şcoală de alpinism la Cabana Ascunsă şi una pe stîncile din curtea liceului de muzică din Braşov, a condus numeroase ascensiuni colective, iar în 1968-1975 s-a ocupat de Cercul de turism al şcolii generale nr. 15 din localitate. A fost membru în comitetul F.R.T.A. şi al Comisiei de alpinism a judeţului Braşov, arbitru şi conducător al alpiniadelor de iarnă în Retezat. A scris cărţi prin intermediul cărora şi-a exprimat dragostea pentru munte, invitînd, totodată, şi pe cititori să-i urmeze exemplu: Am îndrăgit munţii — 1963; Alpinism, Odinioară şi azi — 1969; Excursie pe acoperişul lumii — 1974; Spre înălţimile înzăpezite ale Orientului — 1975; Aventura H '75— 1977.
Această ultimă carte a fost retipărită în 1980 în limba maghiară, sub titlul Hindukuş 75
expedicio. În afara acestor cărţi, el este autorul unui manual de alpinism, intitulat chiar: Mic manual de alpinism (1950).
Dintre ascensiunile peste hotare ale lui Ion Coman menţionăm: în 1969, la 49 de ani, că
reprezentant al R.S.R. la o expediţie sovietică jubiliară în Pamir, cu Mircea Mihăilescu — secretarul general al F.R.T.A. - a urcat Vîrful Lenin (7 134 metri); 1970 — a organizat prima expediţie braşoveană, cu scop alpin şi cultural, străbătînd un mare circuit în Turcia, unde a suit vîrful cel mai înalt din centrul Anatoliei (împreună cu Valentin Garner), şi anume Erciyes (3 910 metri) cu peretele său de gheaţă; 1972 — a străbătut, cu două maşini Dacia 1100, un alt mare circuit în Turcia şi Iran, a
trecut peste Munţii Alborz, la Marea Caspică, peste Munţii Bathiariei la Golful Persic, a urcat (cu Anton Demeter) cel mai înalt vîrf din Iran, Demavand (5 671 metri); în 1975 a organizat altă expediţie braşoveană pînă în nordul Afganistanului. Acolo a escaladat Kohe Bandaka (6 843 metri) (Ion Coman, Valentin Garner, Z. Kovacs şi Anton Demeter). După fiecare expediţie a ţinut conferinţe cu proiecţii de diapozitive în diverse oraşe din ţară. A mers pe munţi şi în Triglav, Pirin, Tatra şi a efectuat trasee de căţărătură ca: peretele nordic din Malioviţa—Bulgaria, Zabikon şi Bostrendi—Tatra cehă, Stanislavka Droga din Mnich-Tatra poloneză etc. Pentru meritele lui în propagarea alpinismului şi pentru cele înfăptuite i s-a acordat în februarie 1982 titlul de maestru al sportului la alpinism.”
(N. Baticu, R. Țițeica, „Pe crestele Carpaților”)
