Cazul Octavian Bortoș (II)

(urmare)

Luna decembrie a următorului an (2025), va fi mai mult decît plină. La data de naștere a lui Cuxi, de pildă:

„In memoriam Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi) – (n. 19 decembrie 1960, d. 11 februarie 1983)

„Am început acum un an. Pe atunci eram proaspătul student din anul I, căutând și descoperind dedesubturile vieții noi, ale vieții de student. Începusem prin a merge la întrunirile studenților, la serate, la ședințe de speologie, de jazz și de alpinism. Trebuie încercate toate, ca să-ți alegi ceea ce o să-ți placă mai mult!” – scria Cuxi în cartea sa „Singurătatea Verticalelor”, ediția a II-a, la capitolul „Gânduri la un an de alpinism” (p. 15), dezvăluindu-ne astfel întâlnirea sa cu alpinismul.

„Mediul cultural familial în care s-a format, grație ascendenței sale pe ambele ramuri genealogice parentale, asociat cutumelor înaltei societăți din care făcea parte, l-au înzestrat pe Cuxi cu o personalitate marcantă – temeinic fundamentată educațional, întreținută social și material –, articulată pe un caracter impetuos de luptător și învingător.” Octavian Bortoș; „Refugiul de nori”

„Cuxi a fost un impetuos. S-a cățărat în doi ani cât alții în 10!” – ținea să sublinieze, pe bună dreptate, Dinu Mititeanu în cartea sa „Chemarea Muntelui” (p. 90).

În urmă cu 43 de ani, pe 18 decembrie 1982, eram invitatul lui Cuxi la sărbătorirea zilei sale de naștere. Întrucât pe 19 decembrie (adevărata sa zi de naștere) aveam programată deja plecarea noastră spre Fisura Albastră, acesta și-a devansat aniversarea cu o zi. A fost o petrecere de neuitat, animată de numeroși invitați din cercurile lui Cuxi și ale familiei sale.”

 

Pentru a nu lăsa gluma să se îngroașe, este de spus că volumul atribuit lui A.B. Șerban este unul inventat (argumentația mea, aici), cum este și scrisoarea pasămite trimisă de Cuxi lui Bebe Pozdîrcă, ce completează ediția II a cărții „Singurătatea verticalelor”.

În altă ordine de idei, onorantul pasaj despre mediul cultural în care s-a format Cuxi aduce serios cu scrisele în context ale unor alți membri ai Grupului (Virgil Mihaiu, Dinu Mititeanu, Dan Păvăloiu), trădînd, în opinia mea, un izvor comun de inspirație, al cuiva trăitor în lăudata familie...

După cum, nu-mi aduc aminte dinspre fanii lui Cuxi să fi pomenit, și altfel decît strategic, vreun defect cît de mic...

În același context, al grozavei familii ce-a avut (în altă parte, Bortoș o va peria nobiliar, drept Șerban de Cernești), inevitabil să mă întreb ce-a rămas în urma ei (și a mofturilor interesaților), la un A.D. 2025...

 

La același final de an, O. Bortoș lucrează susținut la o pagină Wikipedia privindu-l pe Cuxi. În paralel, va păși mai mult decît tonic în 2026, în a cărui primă zi notează:

„În Memoriam Alexandru-Brăduț Șerban

După accidentul de pe versantul vestic al Vârfului Pietrele, din Munții Retezat, din 11 februarie 1983, în noaptea de 11 spre 12 februarie ʹ83, trupul lui Cuxi a stat în așteptare sub streașina Refugiului Gențiana, pe latura estică a acestuia, așezat în sacul de dormit a lui Tavi Bortoș – un sac de puf tip sarcofag, de culoare albastru deschis, din inventarul Clubului „U” Cluj. La capul său pâlpâia în liniște o lumânare.”

 Următoarea salvă, pe 6 ale aceleiași luni: 

„Singurătatea Verticalelor – Jurnalul unei vieți frânte

După moartea lui Cuxi, în 11 februarie 1983, jurnalul său olograf – în fapt o agendă voluminoasă, plină ochi, îmbrăcată într-o copertă de plastic albastru-deschis – mi-a fost încredințat o vreme de părinții săi, pentru a-mi spune părerea referitor la publicarea sa.

Am fost încântat de inițiativă și m-am oferit să contribui la ilustrarea lucrării.

Pe 27 iulie 1984 am aflat că mama lui Cuxi a plecat în Germania Federală (R.F.G.), însoțită de dna Macavei, buna sa prietenă. Pentru această deplasare avea nevoie de jurnalul fiului său – probabil în perspectiva publicării acestuia în Germania. Întrucât eu nu fusesem acasă la momentul returnării, dna Șerban a ridicat manuscrisul de la mama mea. (menționam în jurnalul meu din 1984.)

Cartea lui Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi) a fost publicată – în prima sa ediție – abia în 1990, iar astăzi se află pe lista scurtă a lucrărilor care alcătuiesc Literatura Montană în limba română.” 

fwgrwghr

 

Revine peste o săptămînă...:

 

„Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi) în tavanele Fisurii Albastre – 23 decembrie 1982 – Foto: Octavian Bortoș ”

 

 

 

... cît și la 24 ianuarie, cu o invitație:

 

„Află mai multe despre Cuxi Șerban, de pe Enciclopedia Wikipedia.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cuxi_%C8%98erban”

Ce nu spune Bortoș acolo, este că fila cu pricina, pe respectabila în sine Wikipedia, este una realizată de el. Și conținînd subiectivitate cu carul.

 

 

** 

 

 

BORTOȘ NU PARE SĂ FI AVUT PARTE, în întreagă această campanie, de gînditori-diferit, în raport cu el. Iar acest nepus-la-punct îi va fi croit inevitabil un sentiment de omnipotență, în ale afirmațiilor montane.

 

În baza ei, găsește de cuviință a solicita modificări, în unele informații conținute pe siteul ClimbRomania.
Iar acolo va avea parte de surprize. Mai exact de oameni din afara grupului. Care văd altfel lucrurile, iar în același timp au alt mod de comunicare, respectiv nu pot fi intimidați / manipulați / măguliți în stilul pe care îl cunoaște (via educație) O. Bortoș...

PE SIAJUL ultimelor postări... Cazul Octavian Bortoș (I)

Materialul de față se constituie în nucle al unui addendum, la materialul subsemnatului „Mitul Cuxi Șerban”, apărut în a doua ediție a volumului „Sus la munte la izvor” (2022)

Încă de atunci, sesizasem apariția pe net a unor informații (altele decît cele semnate de Dinu Mititeanu), care țineau cu orice preț să tragă spuza notorietății, pe turta idolului lor. 

În context, în fila despre cimitirul Hajongard (al lumii bune clujene) exista la 2021 o listă cu personalitățile odihnind acolo. Și unde, în con­di­ți­ile în care celorlalte personalități înhumate acolo li se acordă cel mult două rînduri de text, bunicul Mi­hai Șerban primește două rînduri de text, fiul acestuia unul, iar ne­po­tul Cuxi trei.  Despre acesta se spunea - bănuindu-se fără îndoială că nu se va rătăci vreun cîrcotaș pe acolo - și că e „primul român care a cucerit faimosul vîrf Matterhorn”.

Asemănător se petreceau și în ograda USAMV (Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară) Cluj, unde, la același 2022 Cuxi este pomenit din nou ca prim român ajuns pe Matterhorn. El nu urmase cursurile acelei instituții, însă întîmplător se afla nepot al rectorului interbelic al acelui stabiliment, Mi­hai Șerban.

Am bănuit a fi mîna lui Mititeanu, în așa demersuri  (la o adică ea păstorea întregul cult), însă a fost a lui Octavian Borteș. Căci el scoate o carte despre țintirimul clujean amintit, iar totodată colaborează cu USAMV.

Ulterior momentului în care am consultat eu fila Hajongard, nu m-ar mira sub înrîurirea „Sus la munte...” (neprietenii mei de la „România Pitorească au achiziționat mai multe exemplare, iar totodată au citit-o atent), Cuxi nu va mai fi pomenit acolo, și nici bunicul Mihai, despre care se aflase în răstimp că e înmormîntat în altă parte.

Octavian (Tavi) Bortoș crește, ca montaniard, la umbra lui Dinu Mititeanu:

 „Era dupa noi prin Chei, ca un catel, de pe la 16 an..” [1]

Acel umblat precum un cățel  a făcut impresie bună magistrului, iar totodată nu l-am indispus peste decenii în vreun fel), căci pe la 2015 îl vorbește de bine:

 „Intr-o iarna, in Muchia Mare din Retezat/Coltii Pelegii, doi clujeni de 23-25 ani, care nu mai erau incepatori, au intrat in panica la un moment dat si propuneau solutii prostesti. Al 3-lea, care abia implinise 18 ani [...] a urlat la ei si a devenit / l-au acceptat «sef» . El, cu calm, a gasit solutia cea mai buna de a cobori in siguranta. Peste cativa ani, «pustiul» (Tavi Bortos) urca cu Cuxi, in decembrie 1982 Fisura Albastra a lui Floricioiu! ”[2] 

(Nu știu de ce simt că neîncepătorii pomeniți mai sus nu cățeliseră pe lîngă Mititeanu...) 

În context, și legat de perioada stagiului militar a lui Bortoș:

"Ca dovada ca "stadionul" Cheile Turzii a format buni cataratori e faptul ca pe unii din cei mai talentati, la varsta stagiului militar, cluburile semiprofesiniste Armata si Dinamo si ofiterii de la vanatorii de Munte i-au luat "sub aripa lor": Szalma Misi, Boros Laci, Barla Andras, Engy Lajos, Tavi Bortos, Nelu Vidrut si altii." [3] 

În răstimp, inclusiv pentru că participase la cea mai valoroasă performanță a secției „U” Cluj, din care făceau amîndoi parte, Bortoș are onoarea unui interviu, luat (de către alt agreat al grupului) în postfața cărții „Singurătatea verticalelor”, 1990. Nu știu să fi fost deranjat, acolo,  de obiceiul lui Dinu Mititeanu de a interveni în scrisele altora, pentru că va fi fost inevitabil un membru disciplinat, al acelui de tip de asociere.

În contextul acelor rînduri, și pentru că mincinoșii își pierd de cînd lumea gestiunea producțiilor, un „Cuxi” (via scrisoare - inventată - a acestuia către Bebe Pozdîrcă) spune că a coborît cu mare atenție din creasta Văii Albe pînă în locuri mai pașnice, în vreme ce rîndurile atribuite lui Bortoș vorbesc de o prospețime dezinvoltă. iar totodată trimit curiosul să lectureze alte descrieri turei hivernale prin Albastră. 

Totodată, deși intelectual fin, Bortoș nu vede nimic aiurea ca o tură pe Albastra-directă să fie dedicată celui ce nu răzbise pe acolo, și anume E. Cristea... 

Aș mai adăuga aici amănuntul, legat de viața lui Bortoș imediat ulterioară amintitei performanțe, că în următorii doi ani și jumătate după moartea lui Cuxi „nu mai făcuse nici o escaladă remarcabilă și nici antrenamente” (sau cel puțin așa spune mai tînărul Dan Păvăloiu, cei care îi ia interviul din 1990).

Nu știu dacă Bortoș publicase anterior  și alte materiale legate (inevitabil elogios) despre Cuxi, cert este că, pe fila Facebook demarată în urmă cu un an, inserează  (la comemorarea dispariției prietenului său) următoarele:

„În amintirea alpinistului clujean Alexandru Brăduţ Şerban (Cuxi) [/] 11 februarie 2015 – a 32-a comemorare [/] «Este într-adevăr o bu­cu­rie să ajungi pe vârf, dar pentru un alpinist, cu aceasta s-a în­che­iat plăcerea continuă a escaladei, care constă pur şi simplu în urca­re...» [/] Alexandru Brăduţ Şerban [/] Foto: Alexandru Brăduţ Şer­ban pe vârful Matterhorn (4477 m), după ascensiunea solitară a cres­tei Hörnli, 12 august 1982.”

 Remarc aici din start frecvența pomenirii acelui dispărut cu numele său de buletin, nu (și) cel cel uzitat între amici, și anume Cuxi. Iar Bortoș fiindu-i teoretic prieten cîndva (din acea postură, la o adică, se naște chiar acea postare)...

Unul care (dacă pasajul nu este inventat de alții) se vădea chiar poetic, în „Singurătatea ver­ti­calelor”: „Mi se întâmplă adesea să visez noaptea că sînt în bivuacul II din «Al­bastră»; atunci aud vântul scuturînd foliile de supraviețuire și îl simt pe Cuxi înghesuit în mine, încercînd amîndoi să ne încălzim” 

Sentimentul pe care mi-l lasă încă de mai sus Bortoș, este al unui tip destul de rigid, iar totodată supus regulilor (și de sub aripa cărora evadează în parte, datorită condiției de artist plastic pe care a îmbrățișat-o). Posibil să fie și un pic leneș, căci și aici trimite iute, întru amănunte, la  autoritatea primă în domeniu, și anume Dinu Mititeanu (în acest caz, fila aferentă de pe blogul său). Asta, nu înainte de a da un citat din pasămite gîndirea aceluiași Cuxi:

„«Este într-adevăr o bu­cu­rie să ajungi pe vârf, dar pentru un alpinist, cu aceasta s-a în­che­iat plăcerea continuă a escaladei, care constă pur şi simplu în urca­re...»” 

(Mărturisesc spășit că nu prea cred în existența vreunui după, ulterior vieții de care avem parte, dar tot mă întreb cum privește Cuxi, de pe unde o fi, așa vorbe puse în contul său Pe felie, pot lua în calcul și cum privește gesturile mele, legate de el...)

Nu am fi identificat sursa bibliografică, a acelei cugetări.

Ani buni, nu se mai face vreo referire la Cuxi pe acea scenă socialmedia, deși apar uneori și subiecte montane. De pildă aniversarea din 2019 a formației Salvamont Cluj (din care va fi făcut parte Bortoș). Poate sub incidența întîlnirilor de acolo, cu prieteni de altădată, Bortoș publică un fugar remember, despre premiera pe care a efectuat-o la 1987 în Cheile Aiudului:

 

Firul Cuxi, în notațiile lui Bortoș, va fi reînnodat în 2023, în preajma aniversării nașterii acestuia, prin prezentarea unui tablou:

Avea alături și următorul text:

„Octavian Bortoș – „Cuxi”, pictură în ulei

Dacă n-ar fi plecat dintre noi atât de timpuriu, Alexandru Brăduț Șerban – zis Cuxi – ar fi împlinit astăzi (19.12.2023) 63 de ani. Ar fi fost – cel mai probabil – un inginer strălucit care s-ar fi dedicat carierei universitare, asemenea părinților săi, și-ar fi atins apogeul într-ale alpinismului, ar fi avut copii, pe care i-ar fi crescut în respect față de aproapele lor și în dragoste față de munte, ar fi încărunțit apoi și el alături de camarazii lui din tinerețe, ar fi devenit – cine știe? – chiar și bunic, legănându-și cu iubire nepoții, ar fi scris până azi și alte cărți, alături de „Singurătatea verticalelor”, prin care și-ar fi istorisit trecerea sa prin lume. Dar în fatidica zi de 11 februarie 1983, o avalanșă năprasnică l-a răpit din mijlocul nostru. În locul său a rămas doar o amintire de neșters.

La scurtă vreme după moartea lui Cuxi am schițat două portrete ale sale, folosindu-mă de două fotografii recente care îi marcau pregnant trăsăturile. Ambele tablouri rezultate le-am dăruit apoi mamei sale, Corina Șerban – zisă Cochi. Pentru prima lucrare am utilizat fotografia alb-negru care a ajuns ulterior pe coperta patru a celei de a II-a ediții a cărții sale. Așa se face că a rezultat o pictură monocromă, în tonuri gri-liliachii. Pentru ce-a de a doua lucrare – eboșa în ulei din imagine – cred că am folosit un diapozitiv color, împrumutat de la dna Șerban. Au trecut însă de atunci 40 de ani.”

Cum se cuvinte, Tavi îl creionează cît mai favorabil pe amicul său, în eventualitatea că ar fi scăpat cu viață, Îl prezintă de pildă cu nepoți (ba și legănîndu-i cu iubire), deși nu e obligatoriu ca aceia să fi ajuns a poseda așa ceva (la o adică, nici B. nu dă semne a fi ajuns pe acel palier...).
De notat acolo și formula că și-ar fi „crescut [copiii] în respect față de aproapele”, gen de lozincă avînd mare trecere, între reușiții social de tipul lui O. Bortoș. E un mediu unde nu se verifică acele considerații înalte, esențial este să le pronunți cu cît mai mult patos...

Remarc și prezența în mesaj a doamnei Cochi. Și care-mi pare a fi știut să facă impresie, printre amicii fiului (honni soit qui mal y pense!). Parcă o văd: „O cafea, un ceva? Cuxi, dă-le la băieți ceva...”

Ultima idee nu sună bine, dar dacă imaginația fanilor Șerbanilor poate umbla cum vrea ea, de ce să nu mănîncă și fantezia mea ceva?! Mai filosofic zicînd, nu e obligatoriu ca ce-și permite Jovi să nu-și permită și alții..

Începînd cu anul următor, lucrurile iau însă viteză...

Inevitabil mă întreb ce a intervenit în viața lui O. Bortoș, de-și schimbă stilul (fie și acela pe Facebook...). Etatea în sine ar fi una, a retragerii la pensie,,, Deși nu e obligatoriu să o facă neapărat acum, un ceva interior se materializează totuși în acțiunile sale din 2024-26. Foarte posibil sub imperiul vîrstei, depistez în acțiunile sale un disconfort al prezentului, datorită se refugiază alături de prieteni din trecut, iar totodată încearcă a dobîndi considerație. Vînatul ultimei se face pe stilul morcov, dar și nuia - prin intervențiile pe fila ClimbRomania (și la care mă voi referi mai tîrziu). 

În decembrie, survine o salvă de postări, cu același subiect: „A doua repetare [nu spune a treia parcurgere]...a premierei de iarnă a Fisurii Albastre”.

Sub acest logo se fac mai multe intervenții, primele în ziua de 24:

„... Bivuacul 2 în care ne-am petrecut noaptea de 22 spre 23 decembrie 1982.

Foto: Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi).

 

Escalada de iarnă a Fisurii Albastre: „Această dorință a încolțit în mintea mea după ce citisem și recitisem cu emoție reportajul lui Iosif Gheție, intitulat „Fisura Albastră – o escaladă de iarnă”, publicat în Almanahul turistic 1973 (pag. 122). În doar două pagini, acesta relatează prima repetare a premierei de iarnă a celebrului traseu din Peretele Văii Albe, pe care a efectuat-o în 28-29 ianuarie 1971, în calitate de maestru al sportului, împreună cu tânărul și vigurosul său coechipier Cezar Manea. La rândul lor, aceștia au fost motivați de înfăptuirea premierei de iarnă a Fisurii Albastre, performanță realizată de alpiniștii Robert Domneșteanu și Igor Popovici, cu opt ani și ceva mai devreme, în zilele de 30 decembrie 1962-1 ianuarie 1963.

O perlă atât de rară în lumea alpinismului românesc invita de multă vreme la repetarea sa, căci, – după știința noastră și informațiile vremii –, din ianuarie 1971 și până la venirea noastră, în decembrie 1982, unsprezece ierni la rând, nimeni nu își revendicase și dovedise măcar vreo tentativă de escaladă hibernală a Fisurii Albastre în ansamblul său. Doar iscusitul alpinist Mihai Pupeza, alături de Ella Turculeț, mai urcase între timp până la jumătatea fisurii, – pe 2 ianuarie 1974 –, părăsind-o apoi prin dreapta, pentru a da curs premierei de iarnă a «variantei moșului»”. Octavian Bortoș. „Preludiu în alb și negru”.

Nu mă pot abține să nu remarc aici, între altele, periile. Și care întindeau, pe aripile vanității omenești, pînze de păianjen pentru o conlucrare (demersul cuprindea și ideea cititului cu emoție, a celui vizat să fie captat, adresat de această dată mai degrabă publicului propriu). Din nefericire, Gheție și colegii lui de generație amintiți nu practicau așa ceva...

„Prin valoarea sa, o atare performanță în alpinismul clujean de la începutul anilor ’80 putea constitui tocmai acel pas necesar ridicării ștachetei și consolidării relațiilor de colaborare între cei vechi și cei noi.” Octavian Bortoș. „Preludiu în alb și negru”.

Nu am reușit să dau lucrarea (sau ce o fi) pomenită imediat mai sus, însă remarc în citate ideea consolidării relațiilor de colaborare între cei vechi și cei noi (din Secția Alpinism a Clubului „Universitatea” Cluj), de unde bănuiala-mi că lucrurile nu stăteau grojav, între cele două pleiade napocane...

Aș puncta aici și folosirea zic eu excesivă a majusculelor, voind a conferi nobilitate/credibilitate acelor noțiuni, iar implicit aprecierea că le înalță astfel.

...Escalada de iarnă a Fisurii Albastre, de acum 42 de ani, a constituit cea mai mare performanță a Secției Alpinism a Clubului „Universitatea” Cluj, din toată perioada sa de existență.”

E de punctat aici discreta auto-reclamă, doritoare a trezi aplauze, în rîndul supraviețuitorilor acelei pleiade, și care se prea poate să nu-l fi apreciat suficient pe semnatarul rîndurilor de mai sus... 

O altă postare, în acea zi:

„A doua repetare a premierei de iarnă a Fisurii Albastre – Octavian (Tavi) Bortoș în escaladă. Foto: Alexandru Brăduț (Cuxi) Șerban.

<Am socotit atunci că acea zi de 20 decembrie 1982 nu era nici pe departe convenabilă planului nostru, deși – cel puțin teoretic – luasem în calcul abordarea Fisurii Albastre indiferent de vreme. Ningea fără încetare de peste douăsprezece ore. Peretele Văii Albe devenise ticsit cu un strat de zăpadă proaspătă care se prăbușea adesea peste noi, învăluindu-ne într-un fel de draperii aeriene. Bucegii își fortificau pozițiile.

La doar câțiva metri deasupra lui Cuxi, angajat pe o placă de conglomerat nu tocmai verticală, dar complet ascunsă sub zăpadă, luptam cu înverșunare pentru fiecare pas, sfârtecând din calea mea acea mantie rece și strălucitoare care îmi zădărnicea calea, cu speranța găsirii unor prize de încredere și a unor posibilități de asigurare.> Octavian Bortoș. <Preludiu în alb și negru>.

„În acest timp cădeau permanent mici avalanșe de pe perete, încât uneori mi-l acopereau complet pe Tavi. Așa un spectacol n-am mai văzut în viața mea.” Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi). „Scrisoare către Bebe”. Singurătatea Verticalelor – Ediția a II-a. Cluj-Napoca, pag. 117: Editura Echinox, 2003.”

Idem: 

„A doua repetare a premierei de iarnă a Fisurii Albastre – „Bivuacul 2”; desen de Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi).

Autorul ilustrează aici cu fidelitate modul liniștit în care ne-am petrecut o mică parte din noaptea de 22 spre 23 decembrie 1982, respectiv până la ora 24. Atunci au început rafalele de vânt, a căror viteză estimată depășea 100 Km/oră. În acele împrejurări, restul nopții a devenit pentru noi un calvar greu de îndurat.

Desenul face parte din capitolul „Scrisoare către Bebe”. Singurătatea Verticalelor – Ediția a II-a. Cluj-Napoca, pag. 117: Editura Echinox, 2003. Autor: Alexandru Brăduț Șerban.

 

(foarte probabil desenul este copiat cu telefonul - am mai prelucrat eu un pic -
din ediția II a „Singurătății verticalelor)

După o zi, o altă intervenție, pe scena Facebook:

„A doua repetare a premierei de iarnă a Fisurii Albastre – Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi) la ieșirea din Fisura Albastră, 23 decembrie 1982.

Foto: Octavian (Tavi) Bortoș.”

Legat de pozele însoțind aceste materiale. e de spus că ele sînt reproduse și în cartea „Singurătatea verticalelor”. Mai exact nu e niciuna inedită, deși în mod normal (și mai ales avînd în vedere importanța turei), dacă tot au avut aparat foto la ei, puteau trage mai multe cadre...

Seria este completată, la finele aceleiași luni, de un extras de presă:

„A doua repetare a premierei de iarnă a Fisurii Albastre

Pe 29 decembrie 1982, în urmă cu exact 42 de ani, ziarul local Făclia dădea de știre că alpiniștii Alexandru Șerban și Octavian Bortoș, de la Clubul „U” Cluj, au reușit escalada Fisurii Albastre. Autorul articolului nu spunea însă când a avut loc ascensiunea și nici că e vorba despre escalada de iarnă a traseului, pe care doar patru alpiniști o mai dețineau până atunci în palmares, respectiv: Robert Domneșteanu cu Igor Popovici (premiera de iarnă, realizată în zilele de 30 decembrie 1962-1 ianuarie 1963) și Iosif Gheție – maestru al sportului – cu Cezar Manea (prima repetare a premierei de iarnă, efectuată în 28-29 ianuarie 1971). Știrea a fost preluată apoi de presa centrală, în ziarul Scânteia, iar mai târziu, Almanahul turistic a publicat mai pe larg o descriere a escaladei.”

 

Mai sus, Bortoș observă partea goală a paharului, cele omise de acei gazetari (le-o fi înaintat cineva un material ceva mai stufos?), și nu faptul că scriseseră totuși, iar acea știre va ajunge apoi în cea mai importantă gazetă a țării („Scînteia”)...

Cu același prilej, aș observa că Boroș nu suflă vorbuliță în mileniul II, despre Emilian Cristea, căruia i-ar fi fost dedicată dificila escaladă. Și care, nu?, le fusese prieten de prieten...

[1] https://dinumititeanu.ro/atarnand-in-coarda/
[2] idem.

[3] https://carcluj.ro/blog/file-din-istoria-alpinismului-judetul-cluj

(va urma)

PE SIAJUL ultimelor postări... 1. IDEEA DE ȘTAFETĂ, în scrise privind istoria mersului pe munte la noi

Inevitabil, am rămas cu atenția la subiectul cu care vă saturez / plictisesc aici... Asta pentru că am purces la explorări. Și cred că poate apărea un material (al subsemnatului) poate interesant.

Care face bine iritării mele, că o minciună (a taberei Mititeanu) își face loc în continuare sub soare, dar în același timp îmi place să cercetez asupra firii oamenilor. Ori a rațiunilor pentru care vreun lucru se petrece, în lume.

Pînă una-alta, am meditat pe cîți ar interesa idei precum cele de mai jos. Nu prea mulți...

Culmea, omul normal apreciază rozul mititeaniștilor. Pe de o parte, iar lucrul fiind trădat în vremurile noastre inclusiv de rețelele sociale, îi plac poveștile. Iar în particular se identifică în vreun personaj din așa lume, cum e răposatul Cuxi Șerban (în prezentarea lui nea Dinu, barim). Același ins majoritar, se teme de zguduiri, iar materialele subsemnatului procură așa ceva.

În paralel, oficialitățile / Statul încurajează inșii interesați de roz, căci îi dau infinit mai puține dureri de cap decît indivizii porniți să schimbe lumea,

Prin urmare, o bilă neagră pentru demersul meu. Mai puțin poetic zis, îmi aduce o porție de sentiment al inutilului, legat de ceea ce fac și socotesc a fi idei deștepte. „Te zbați degeaba meștere...”, îmi sună o voce în cap.

Mă confortez însă imediat că punctul meu de vedere reprezintă și pe al viitorului, mai exact în care va fi scrisă istoria domeniului (al mersului pe munte, la noi). Iar aici e posibil să am dreptate. Din ce am studiat eu, aceasta nu a preluat de pildă cultul lui Mihai Haret, deși acesta zburda urbi et orbi în interbelic. Pe de o parte, alte generații și-au avut alte gusturi, iar totodată au apărut voci - mai totdeauna nu dintre iubitorii de roz - care au arătat găunoșenia acelui edificiu.

Lucrurile s-au repetat și cu statuia lui Emilian Cristea, iar aici e de spus că nici carul de oale a acestuia nu a avut nevoie de ciocane multe, ci doar de unul-două, întîmplător perseverente (din categoria lui anticului Cato: „Distrugeți Cartagina!”).

Eu cred că similar se vor petrece lucrurile și cu mitul Cuxi Șerban (care altminteri nu are nici o treabă, cu monumentul ridicat de Mititeanu și compania). Fanii cu pricina se vor izola, iar în paralel, fie și întrucîtva descurajați după fiecare șarjă a grupului advers, vor cînta aria lor, pentru a-și păstra supușii, iar totodată a nu se lăsa pe sine pradă descurajării, că templul li-i foarte fragil.

Dar cine va scrie / completa istoria va judeca altfel decît aceștia. Asta, pentru că nu poți fi preot ori supus al vreunui zeu iar în paralel să-ți ardă a scrie istorie (în sensul propriu-zis, nu al formulelor tabloide). E o lene pentru așa ceva, care a pălit inclusiv inimoșii a ceea ce s-a numit, acum vreo 50 ani, Turing-Clubul din Mircea Vodă. Dumnealor, erau tipi destupați, dar îți trebuie un ce chitit, pentru a te înhăma la pomenitul car.

Iar dînșii nu l-au avut. Au scris frumușel articole, au ținut cîțiva ani simpozioane, dar nu și-au putut duce proiectul în următoarea etapă de viață. A lor. Și cînd a intervenit umana dezumflare, inclusiv datorită faptului că au văzut subțiindu-se, cercul creator în care se aflau. Nu au fost în stare să ducă peste etape, ale lor și ale mediului, proiectele lor legate de istoria turism-alpinismului nostru.

Un Niculae Baticu (și cît de firav părea, din punct de vedere fizic, ori al atitudinii între semeni!) a izbutit acest lucru.

Iar aceia au mai capotat la ceva, aboslut necesar dusului acelei ștafete, și anume formarea de  ucenici, de continuatori. Nu au avut nici un stil de scris (altminteri indiscutabil aerisit la vremea lor) care să intereseze în viitor un posibil continuator.

Dincolo de acest lung excurs, care s-a vrut să-mi da energie, pe oceanul Inutilității (gesturilor umane), pentru continuarea șirului de idei (căci e departe de a se isprăvit, pe subiectul ce am în vedere!), eu cred că informațiile ce las în urmă se vor dovedi interesante. Asta, pentru că s-au străduit a fi corecte. 

(va urma)