De-ale subsemnatului.

I

(sau Intro. Scris la o zi după restul)

Materialul de la punctul II e scris la un pic de bere.
Îndeobște, a doua zi mă jenez de așa producții, mai exact mă ia în primire freudianul SuperEgo.

„Cum ai îndrăznit, domne/lepră, să scrii așa ceva?!”
„Păi... Da' ce am afirmat aiurea acolo?...”
„Gura!

Pe urmă îmi trece. În alt registru metaforic, cartofii respectivi inițiali se răcesc...

Producțiunile-mi născute la alcool sînt puține. Iar eu, prin cele de mai sus, îmi execut și terapia psiho. Luminarea tenebrelor care s-au iritat.

Este totodată și o îndrăzneală dintre cele solicitate de dînsul, Sufletul. Soră cu aceea care mă pune a umbla prin abruptul montan,



II
AM DRUMURI în abruptul prahovean al Bucegilor de care nu mă plictisesc.
.
Iar de-aici intrînd în ordeanisme, fără ele simt că nu fac doi bani. Că nu e nimic de capul meu.
.
Asta deși, mai ales după o vîrstă, grijile-s cu carul pe acolo, de ajung să-mi spun: „Bre, nu se mai termină odată nebunia asta de drum!”
.
Dar Ața mă trage.
.
Iar și iar.

Miercuri seara, în șaua Colțului Brîului (Coștila, Bucegi), pe cînd aveam destule griji la înserare - de punctele delicate ale retragerii de a doua zi -, s-a pus de un vînt de mai mare dragul. Și mulțumită căruia mare geană pe geană nu am pus, pînă la răsărit. Norocul a fost de-o temperatură ok, la cca 10 grade plus.
.
Nici gînd să-mi ardă peste noapte, a face doi pași în afara sacului de dormit, să văd cum arată, ca de obicei, luminițele Țării Bîrsei, ori prima geană a răsăritului!

Cam speriat de bombe, am purces la prima oră la niscaiva două rapeluri pînă în Brîul Mare al Coștilei, după care mi-a picat vederea noii surpături ce-a apărut acum un an-doi, pe parcursul acestuia.

Și unde, huliți-mă cît vreți, trecut-am doar datorită unui piton. Căci am preferat a fi purice viu, decît vreun curajos (dar ne-viu) Napoleon...

La proxima Punte (în talvegul principalului Urzicii) m-am descurcat onorabil, cu bagajul cam măricel.
.
Apoi au apărut și lucrurile frumoase. De pildă mersul în dorul lelii, negrăbit de nimeni, pe Pripon ori în Valea Cerbului.
În ultima tras-am un somn pe principiu Nestor Urechia, recte „elixir dumnezeiesc”, cu izoprenul unde zărit-am la un moment dat, sub frunzele pădurii, doi metri pătrați orizontali.

Mda.
Ața...
.
Acum meditez extaziat la ce fu, și fac planuri de proximul drum. Să fie un înnoptat la Portița, după niște Hornuri VSC (în coborîre, ca pentru penzionari...) recomandate de doctor, ori un coborît nițel pe draga-mi Rîpă a Crucii?
.
Oare voi repauza finalmente în patul meu?


DINCOLO DE AȘA DISCURS... La o adică, în zisele mele de mai sus este exact spiritul care trimite omul în tărîmul abruptului.
Îndrăzneală, nelaloc (sic), pericol (păi numai ăia de la Paraziții să trăiască-n pericol?!)...
.
Dac-aș avea ceva minte, mi-aș da doctoratul pe tema asta.
„Cine e abruptul montan/abruptistul și ce vrea el de la viață”