Gata. Material Vignali.

 Textul (cca 150 pagini), aici:

Dacă.

Pornește amicală discuție pe undeva, de la o poză a lui Marian Dinu.
Eu spun că (ce frumos) se vede în aval Brîul Portiței, dar pozarul mă corectează delicat că e vorba de Brîul lui Rafail...

După ce îmi recunosc eroarea, cît și faptul că alde ștafeta cunoașterii prin acele locuri a ajuns în mîini bune, îmi alunecă ochii pe pîlnia  care se face pe stînga Hornurilor, sub acel brîu. Și-mi amintesc că era să-mi rup de două ori gîtul, pe acolo.

În coborîș, mai exact.

Prima dată cu Mugurel, cînd eu, grăbit/nevrozat de grija de-a ieși din zona periculoasă, am vrut să fac după un brăduț destul de firav. Iar el a zis pas, că mergem la un brad mai solid mai sus, iar de acolo, cu a doua coardă (de scos din rucsac) să punem de un rapel mai de Doamne-ajută.

Mai fusesem hăt pe acolo, parcă numai singur, și mă lăsasem ușurel cît să nu am probleme...

A doua oară fu pe la 2022. Nu mai știu exact cum fu cu bradul de ancoraj, cert este că probleme am avut mai jos. Mai exact, memoria se exersase pe ideea că, după o chestie ceva mai înclinată pe acel flanc, începi a traversa către talvegul Hornurilor. Era pe undeva loc unde aveai de recuperat coarda, iar aceasta se freca nițel pe parcurs.

Cum anii trec, locurile, în cuvenita traversare, mi s-au părut tare periculoase - ca loc unde puneam pasul, altminteri hăul de dedesubt era cam același. Mai exact, nici gînd a putea traversa la nivel, cum reținusem eu că se face. Am mirosit că e de urcat un pic, pe acea față. Nici din noul punct nu era posibilă trecerea, așa că am dat să mai urc un pic, fără siguranța reușitei. Iar pașii nu erau foarte siguri, pe stîncă.

Din fericire, acolo era trecerea, iar în prealabil recuperarea (cu particularitățile amintite, a cordelinei - pe care nu mă jenez a o pomeni, în loc de vreo coardă: știu că nouă ține la vreo 1500 kg statice, așa că la ce fac eu prin abrupt cu ea, adică doar rapeluri, e ok).

Privire înapoi, din talveg:

Ultima relatare nu e una care să primească aplauze între semeni/ Dimpotrivă. Dar așa s-au petrecut lucrurile. Și cred că mai nașpa mi-ar fi să nu spun astea, cînd ceva din mine o cere.

La o adică, tare mi-ar fi plăcut să lecturez ceva la chestiune, din partea înaintașilor. „Ba, bre! Uite, la un moment dat, așa am făcut pe scara ce cobora...”. Parcă nea Nae spune ceva - fie și, totuși, atent fiind cu socialul, cu a nu face părul măciucă publicului) de trecut de la pereți la văi alpine, iar apoi la poteci.

Tot acolo:

Din respectivul motiv, al „morcovilor” pe acea evitare, am spus la revedere acelei bucăți, pe care mi-o arătase d. Dinulescu din Cîmpina, cu numai 45 ani în urmă.

(mai jos, ajuns în Brîul Portiței. Continuarea s-a făcut pe la Portița și Diagonală - inerent, mai puțin amicală decît 10-15 ani, mai că nu mi-a zis de la obraz: „Mai mai stai, pre, pe acasă!”)

Cum (deocamdată) nu mă pot lecui de vizitarea Hornurilor, ba chiar în fiecare an (în coborîș, bien sur), peste un fui nevoit să cobor prin talveg diferența de nivel cu pricina. Încă nu fuseseră bătute spiturile de rapel (Cipi Aldea parcă) de care am uzitat în 2024, așa că de la brîu Rafail am purces a coborî  ulucul.

Nu aș putea spune de ce mi-era frică de el. Foarte probabil din necunoaștere, adică treaba aia care naște frică/monștri. La o adică, mai fusesem pe acolo, în respectivul sens, dar asta se întîmplase fix la 1984, cu Marius Sevac, deci tare demult (de atunci am fost singur și prin bălăriile laterale), cît să-mi pară locul total străin.

M-am folosit de o ferestruică de deasupra brîului (pe aici fiind resturi grozave de la reparația Crucii, duse la vale însă peste iarnă), pentru rapel. Stînca era udă și nu am riscat vreo căzătură.  

Cordelina fiind lunguță, m-am dus cu aceea pînă deasupra unei săritori. De deasupra ea părînd urîțică. Pitoane: unul destul de mama lui, în care mi-am recunoscut opera: eu îl confecționasem la serviciul-sticlărie, și-l bătusem în amintitul 1984.

Locul era ocupat în bună parte, în acest 2023, de resturile unui frigider, de care se vor fi folosit meseriașii de la Cruce, iar căruia, cînd s-a defectat, i-au făcut vînt la vale.

L-am verificat, și-a ținut. S-a putut merge pe el...

(îmi plac mult asemenea fleacuri, fie și în ideea că unul ca mine pleacă, iar ele rămîn permanent acolo...)

... pînă peste o altă săritoare.

Pe cînd îmi spuneam că tîmpit trebuie să fie să urc pe acolo (altminteri valsam în junețe, parol!), mi s-a luat o ceață de pe ochi și am realizat că parcă știu de undeva, vederea acelei săritori ...

Între intimi și cititori ai ghidurilor, era cea Neagră, sor-sa de mai sus fiind a Crucii, prin bunăvoința aceluiași naș, pe nume Nae Dimitriu, masa și darurile dîndu-se la 1932-33.

Mai exact acolo revenea în vale varianta prin lateral (cea cu Mugur, respectiv morcovi solitari eu), iar prin urmare fiind pe teren bătut (de mine).

A urmat rapel peste săritoarea Spintecăturii (aici sînt în răspăr cu kir Nae, căci el îi zicea a Brîului, dar e destul de departe de acesta, în vremea ce Sp. se desface de Hornuri exact în mijlocul săritorii - asta, firește, dacă te prinzi de amănunt pe parcurs...).

Dacă tot am ajuns la mărturisiri proaste, ceva similar mi-a rezervat trecerea din aval către stînga, spre niște fețe cu iarbă,  dar pînă la care umbli pe niște stîncării de care încheieturile, mușchii și temerile sexagenarului de față nu se încîntă. Asta e, și dacă nu mă credeți, reveniți pe acolo la o etate asemănătoare.

Anul trecut, adică 2024, nu m-am mai încurcat să ies în lateral, ci, total rușinos altminteri, am aranjat de un reazem și am coborît prin talveg, pînă în Brîul Portiței.

O să spuneți că nu e cavaleresc, respectiv că ce bucegist îs eu dacă mă tîrăsc atît de jenant pe acolo, dar asta e. Esențial este că mi-am revăzut acele locuri dragi, iar nițelul mai încolo, după ceva chinuială prin jnepeni, pus-am bivuac la Portiță.

Unde nu știam că e așa fain, a ședea peste noapte (vara, și cu vreme onorabilă)! Puțea nițel, de la căcărezele proprietarelor de drept, dar de pildă fu tare frumos a ieși pe la 3 a.m. - din motive fiziologice - și a admira cele din jur (chit că fu și ceva gheară, că ce naiba fac eu aici, pe întunericul respectiv.

Și ce-i mai frumos, după așa ceva, decît să fugi la căldurica sacului?!

Chestii.

Lucrînd la un material oarecare, dau la un moment search legat de activitatea lui Șerban Țițeica la Dubna (centru de cercetări în Uniunea Sovietică, prin anii '50-60 ai veacului trecut)...

Dau în context de două materiale, în care găsesc ce mă interesa, dar cu așa prilej observ o chestie... Nu se suflă o vorbă despre sufletescul aceluia. Un ceva cît de mic. Abia la comentariu zice careva: 

„Tata a fost prieten cu Dl. prof Tițeica, cîntau în duet romanțe.”

La chestiune, îmi povestea cineva din blocul în care a locuit (în zona intrării în bucureșteanul Drumul Taberei) că îl întîlnea pe palier, plecînd cu rucsacul de munte - foarte probabil în anii '70 - , dar că era destul de timid / reținut în a lega relații.

Dincolo de asta, simt că tertium non datur... Adică una din două: ori faci plăcere socialului, ori ție. Spațiul social, cu atît mai mult unul academic (am mai scris recent despre ariditatea acestuia, altminteri justificată), se indispune dacă vorbești - din real suflet - de ale tale.

În acea zonă se vorbește din - așa-zis -  suflet doar cum se permite acolo. E un fel de microb mort, care se folosește la vaccinuri.

Apropo de timiditatea amintită mai sus, am remarcat la Șerban Țițeica contrastul dintre exuberanța lui și faptul că fuma (ba chiar destul de mult). Se înțelege că nu-i fac din asta o vină, pot pricepe de ce lucrurile stăteau așa.

PS
Apropo de tilul de mai sus, mă întrec să dau pe aici, de la o vreme, titluri cît mai anodine. E chestie și de vîrstă, care a obosit să caute atenție / începe s-o doare în cot de succesul scriselor personale.

Ceva trufie tot îmi rămîne, ce e drept, mai exact am încredere că voi da la un moment dat / așa texte vor fi găsite de un seamăn care va duce ștafeta baticistă înainte...

Recte va constitui ciocanul suficient pentru un carul de oale al hareților și mititenilor din viitor...

Cum mi se se va modifica optica, la chestiune,  peste 10 etc. ani, asta nu pot pentru ca să știu...

Durerile facerii. Mai exact vinovățiile ei

 Mă aflu în continuare la lucru, pentru materialul Vignali.

Spre seară, mă iau temeri. Frici. Din cele difuze. 

Realizez că vin de la zămislirea cu pricina. Și constau, dincolo de teama centrală, din vinovăția de a fi afirmat una-alta (mai exact nelalocullor) despre acele persoane. Care-s camd e mult moarte, însă interiorul meu le vede precum copilul, pe niște maturi pe care i-a indispus.

Ceva asemănător am pățit pe cînd lucram la capitolul Cuxi Șerban (și implicit Dinu Mititeanu și mama lui Cuxi, Corina Șerban). De foarte multe ori, cînd vedeam cu cîte o idee nouă (altminteri ajunse azi banalități) mă luau la fel, frici-vinovății.

Apoi treceau, Iar eu mă apucam iar a săpa, după alte idei pentru care se lăsa cu pedeapsă interioară...

Firește, e de văzut aici partea plină a paharului. Alții nu îndrăznesc deloc a scoate din ei idei sancționabile... Eu barim comit așa ceva, plătesc vamă, iar apoi rămîn cu acea idee fără zoaie, clară, plus cu antrenament de-a căuta și altele, prin cuptorul inconștientului personal.

M-am îndepărtat...

Concret, vinile de azi mi-au venit de la opinări despre relația între părinții lui Petru Vignali, iar apoi despre el însuși (iar aici lista a ce mi-i pe limbă a spune, în acel domeniu, e deschisă...).

Cam așa arată:

„Este de privit aici fondul problemei, mai exact alcătuirea interioară care făcea din Petru Vignali un nesupus, contrîndu-se cu mai toți profesorii săi. Foarte probabil va fi fost o continuare a relației cu propriul său tată (alt­min­teri în­cetat din viață în 1925). Pe care îl decriptez altminteri destul de neînlargul său, atît în poza de pașaport, cît și alături de familie (la o adică, nici copilăria aceluia nu fusese trandafirie, cu un tată, viitorul nonno Antonio, sever și ursuz[1].
În ce privește relația cu mama, afecțiune din partea acesteia existase (vizibilă într-o altă imagine) pentru copiii ei, însă Sofia era totuși o per­soa­­nă placidă, devenită cu anii o așezată matroană, peste gos­podă­ria ei. Ca urmare Petru, care altminteri remarca febril și în co­pi­lă­rie fe­­tele din jur[2], devine interesat de ele, atît în liceu (unde tun­soa­rea im­pusă îi încurcă acut socotelile), cît și ulterior, la vre­mea balu­rilor pe care se străduie să nu le rateze. Anticipînd, e de spus că își va găsi relativ tîrziu perechea, într-o o persoană așezată tempe­ra­mental, precum mama, și din care își va fi făcut un mic idol. Va fi răsplătit prin confortul căminului rezultat, cît și faptul că soția l-a luat cum este. Dincolo de toate acestea, Petru pare (conform unei foto­gra­fii) să fi moștenit o parte din disconfortul conjugal nutrit cîndva de tatăl său. Mai exact, dacă acela era doritor de atenție, Petru îmi pare a-și dorit rezonanță a celor apropiați, cu modul său de a vedea viața – ceea ce, asemenea tuturor viselor, nu pare să se fi întîmplat însă.
În aceeași lume imperfectă, nici relația cu mama nu va fi fost grozavă, altfel nu pot traduce interesul mărit pentru baluri. La o adică, nu simte nevoia să pomenească de ei în Memorii, altfel decît strict documentar. Va idealiza în schimb, inclusiv la senectute, per­so­naje precum Nae Ionescu sau Corneliu Codreanu, în vreme ce pare să fi văzut în viitoarea soție Virginia un mic idol, unul plăcut la înfățișare, așe­­zat și tolerîndu-i totodată firea neastîmpărată. .Și va căuta persoane masculine de încredere, descoperite în viitorul cumnat Radu Budișteanu ori în unchiul Constantin Gane.

[1] Foarte probabil Petru nu a preluat ștafeta acelei severități, în raport cu copiii săi. Asta, întrucît își va fi urmat, pe cînd s-a putut, și pasiunile sufletului. Între care dorința de a comunica, de a se evidenția, sublimată – atît la el cît și la tată – în scris...
[2] De pildă: „[Arendașul] Remiggio nu numai că se pricepea să facă un vin ca nimeni altul, dar avea și cinci fete, dintre care trei erau frumușele, iar una, cea mai mică, foarte frumoasă: Rosa. Pe atunci, la Travestolo vonul se făcea [...] călcînd strugurii cu picioa­rele. Pentru nimic în lume nu ar fi consimțit Remiggio să treacă strugurii prin zdrobitoare cu valțuri de fier […] Dina lui Remiggio, cînd călca strugurii, arăta ca un hipopotam, dar superba Rosa mi-a transmis primele informații despre ceea ce picioarele unei femei ar putea însemna în istoria omenirii”.
Petru este atent totodată la avatarurile sentimentale (și nu numai…) ale nefericitului său frate mai mare, Gino, cel veșnic amorezat, însă neacceptat de vreo Evă.

Rîndurile de mai sus constituie un amestec de băgat nasul, dar unul pe clișee mai puțin acceptate social. Zic asta pentru că ceva asemănător execută și o doamnă Tudurachi, despre frații Alceu și Nestor Urechia, mai exact de influența subterană pe care o are trecutul familial  (tatăl în primul rînd) în scrierile lor.

Ce e drept, îmi pare că eu am mers o idee mai departe...

Altminteri, și dincolo de cum voi șlefui cele reproduse mai sus (căci mai e de lucru), mă așteaptă o altă furtună, în a scrie despre cumnatul lui Vignali, Radu Budișteanu, cît și despre urmașii dumnealui. La o adică, am purces deja la o primă defrișare pe subiect, reprezentată de o recentă postare pe Facebook:

„Pomeneam recent că omul corect este precum ființa canină care nu trece nici pe dedesubt, nici pe deasupra vreunei bariere întîlnite în drum.

 

În context, priveam azi la o categorie de dulăi. Și care pretind urmași ai boierilor de altădată.
Cînd oferă ultimul amănunt, dumnealor nu se împiedică în finețuri morale altfel decît de fațadă. De pildă își pomenesc ruda Radu B. doar în calitate de avocat, scriitor, scoborîtor din iluștri înaintași, nu și că a fost legionar.
Nu, nu-i caut cu orice preț bube-n cap respectivului, dar mi-e imposibil să fac abstracție de afirmațiile aceluia în tipărituri, cît și de hotărîrile pe care le ia ca ministru, în vara lui 1940.  Înclinațiile verzi nefiind în cazul aceluia nefiind rătăciri de (oarece) tinerețe , căci reia la bătrînețe, cu destulă vehemență, condeiul „verde”.
(zic „reia”, întrucît are un intermezzo în care se produce - fie și nițel obligat - în publicații comuniste pentru străinătate)
.
Fiica dumnealui, în cărți din ultima vreme, omite să precizeze amănuntul cu pricina.
.
În paralel, un tînăr cercetător fascinat de boieri (foarte probabil pentru a-și compensa o sorginte istoricește umilă) trece sub preș amănuntul cu pricina, glosînd în schimb despre ce oameni de treabă (la pătrat) se aflau în acea categorie umană.
A celor ziși boieri.
.
Iar de aici devin la cîinii pomeniți în startul postării.
Asemenea dulăi nu se încurcă în scrupule, cînd e vorba de mișculații. Și fac asta întrucît sînt puternici ei, ca psihic, iar totodată se știu într-un grup. De „de-ai lor”.
Iar în paralel știu - în căutarea interesului dumnealor - a servi fără ezitări semenilor necesari, ceea ce vor aceștia să audă...
.
https://carturesti.ro/carte/descendenti-condamnati-222640
.
PS
Acum îmi aduc aminte că asemănător procedează și un autor avînd tangență cu trecutul alpinismului nostru. Dînsul laudă calitățile familiei din care se trage, dar o vorbă nu suflă despre faptul că mai mulți membri ai acesteia au cochetat cu legionarismul...

Aniversări (unele aparte)

 Pe cînd în noaptea asta fură -10 grade în București, mici probleme de respirație (în odaia mea neîncălzită, de om calic) îmi aduc aminte de o altă iarnă, de acum exact patru decenii.

Se lăsase frig măricel și atunci (însă pe o durată mai lungă), iar totodată în condițiile de austeritate impuse de conducerea țării. Nu știu dacă să rîd (că azi e infinit mai bine, la capitolul contracarare a gerului, în case), ori să plîng (acele momente au existat și nu am avut ce să prea facem împotriva lor, cu capul nostru plecat).

Inevitabil amicii mei în vîrstă, pe care  îi făcusem cu prilejul cercetărilor istorice întru alpinismul românesc, erau marcați („Ce mai facem? Păi cu frigul ăsta din casă...”).

De fapt, e vorba de două persoane, Niculae B. și Alexandru B.

Poate mai sensibil la problemele unor vîrstnici, la scurtă vreme după ce mi se prăpădise tatăl, am receptat disconfortul acelora. Niculae B. de pildă, îmi spunea, dincolo raportat la temperaturii în odaie, că se scoală noaptea (cu schimbul, dintre locatarii acelei case din preajma a ceea ce era numit Rondul Coșbuc) să vegheze ca să nu se oprească gazele, la instalația de încălzire a imobilului. Iar odată repornite, gazul să nu stea fără flacără, cu pericolul de asfixiere/explozie aferent.

Asta se întîmpla noaptea, cînd de chiu de vai mai veneau gaze pe conductă, în acei ani de privațiuni...

Acea iarnă a fost poate cea mai neplăcută, întrucît a fost mai friguroasă, iar totodată stăpînirea a apăsat pedala privațiunilor ce privea constructorii socialismului de rînd, mai exact nu a vrut să dea supușilor din resursele rezervate proiectelor sale faraonice.

M-am oferit să-i împrumut acea saltea electrică (se dormea boierește cu ea, iar consumul era rezonabil, ceva la vreo 25 wați), dar a declinat oferta, spunăndu-mi că probleme de sănătate nu avea de la ce era sub plapumă, ci de la aerul rece inspirat, din cameră.

Dînsul avea oarece probleme cu inima, iar acel aer rece le favoriza.

Oferta în cauză am făcut-o și lui Alexandru B. Acesta a acceptat, dar după o vreme mi-a returnat-o, parcă se mai încălzise vremea...

E de precizat, amănunt de necrezut azi, că era interzisă folosirea radiatoarelor, căci ar fi supraîncărcat sistemul energetic național...

Oarecum la chestiune, Niculae B. ne-a rugat la un moment dat, pe unii dintre amicii lui montaniarzi mai tineri, să-l ajutăm într-o problemă... de profil. Și anume să dăm jos zona înghețată ce oprise scurgerea apei rezultată sub zăpada aflată pe acoperiș, și care în asemenea condiții se scurgea în pod, iar de acolo chiar și în spațiul de locuit, de dedesubt. Ne-am legat în coardă de-a dreptul, dar eu unul nu am putut face progrese - nu mai știu din ce motive (altminteri, într-o odăiță din pod - unde altădată corecta la cartea „Pe crestele Carpaților”, ulterior primind alt spațiu, în acea casă naționalizată pesemne - am încercat să ieșim spre acoperiș, urmînd ca după muchia acoperișului să încerc a sparge gheața de pe „versantul” opus al acestuia).

Cineva, parcă amicul Virgil Ionescu, a venit de hac problemei (l-am ajutat în paralel, pe nea B., la spart gheața din curte și din fața casei).

Mai jos, imagini din camera de zi a cuplului B., în anotimpuri diferite.

MUNTE. Și-n preajmă (II)

Intro

Postarea anterioară a fost tributare zisei „O idee (nouă) trage pe alta”.

Mai exact s-a aflat fruct a unor alte savante meditațiuni de aici, de acum vreo trei zile.

Și de care m-am jenat un pic, inițial (de ce, spun doar „în fața marii Adunări Naționale, și a psihanalistului).

La rîndu-i, materialul de aici a dat idei.

De pildă despre a simți nevoia să fii corect, iar implicit deranjat acut de nedreptăți.

Îndeobște, vorbești de așa ceva în paralel cu revoltă, că X e măgar etc.

Or nu fac asta. Fiindu-mi mai interesantă cercetarea, în spatele ideilor, atitudinilor.

Poate e o prelungire a plăcerii de a explora ținuturi nebătute, la munte (și nu numai)...

 

Oare de ce simte nevoia un om să fire corect / deranjat de nedreptate?

Cred că și pentru c-a trăit într-un mediu (cel familial e aici la loc de frunte) întrucîtva lipsit de toleranță.

Poate îi caut bube în cap de mult răposatului Pentru Vignali, dar nu izbutesc să fac abstracție de figura tatălui său (acesta, și mai demult dus), una dintr-o poză din tinerețe.

Cu acel copil interior, al tatălui, a avut de-a face Vignali fiul.

O să ziceți că cum sînt atît de sigur (și lăsînd baltă poveștile lui Freud, cu Oedip etc.), că a existat vreun conflict cu tatăl. Păi, Petru e pus pe harță cu profesorii (într-o cheie înaltă din partea sa, firește, aceea a dreptății). În același timp, e atras (fie și cu măsură) de mișcările politice totalitare, mai exact de cea legionară. Iara sta semnalizează de asemenea o relație tensionată cu tatăl, respectiv nevoia de un tată arhaic.

Dacă bat cîmpii aici, aia să fie singura problemă, că m-am înșelat în aprecieri... Măcar ajută la antrenamentul minții, cea producătoare de alte tîmpenii, în viitor.

 

DE PILDĂ.

Și alungînd pericolul unei proiecții chioare (adică de care nu ai idee), a problemelor pe care însăși omul ce identifică așa situații, prin jur...

De ceva ani buni (10? 15?) reperez în comportamentul destulora o atitudine de (caragialian) domn Goe. Mai exact nu vrea doar mură de la semenii lui, ci și să-i disprețuiască.

De la o vreme, după ce am tot acuzat pe alții de așa ceva, îmi descopăr și mie acea glandă ( ce-i posibil a exista la toată lumea, mai mult ori mai puțin reprimată din exterior, după înțărcatul matern (cînd bunătățile încep a nu-i mai veni de-a gata, la nas).

Zic asta observînd cum îl tratez pe nea Baticu.

Mai exact în scris, și privind persoana cuiva plecat dintre voi de un sfert de veac și ceva, căci la vremea vieții dînsului, cît am apucat, stăteam totuși mai cumințel la așa capitol.

Mi-am revăzut sentimentul cînd, plecat cu altele prin urbe (să descopăr partea aflată imediat la vest de bulevardul bucureștean Unirii), am nimerit pe strada dumnealui. 

Veneam pe ceea ce se numește acum strada George Georgescu (fostă Rahovei), iar la intersecția cu fostei Libertății (nume preluat acum de învecinatul bulevard), pașii m-au luat automat spre casa de care vă spun.

Văd că spațiul care era la intrare, înainte de ușa ce se făcea spre stînga, e închis acum de un glaswand... (aia e, timpul nu stă în loc)

În stînga bradului, la același nivel, e camera de zi a cuplului nea Nae - doamna lui (Sandu Elena). Acolo ne adunam la aniversarea dumnealui ori la Sf. Nicolae. De fapt, și la înființarea Clubului Alpin Român, la 7 ianuarie 1990....

În pod, deasupra bradului, este cămăruța unde l-am apucat puțină vreme pe nea Nae, căci la scurtă vreme după ce l-am cunoscut i-a fost atribuită o altă încăpere (stătea cu chirie, imobilul fiind al statului), pe același palier cu camera de zi. Cert este că în acea cămăruță de sus, parcă destul de scundă, m-a invitat cînd l-am cunoscut, în acel moment dumnealui corectînd de zor cu nea Radu Țițeica, la cartea lor ce urma să apară curînd, Pe crestele Carpaților” (1984).

Cum noțiunile ce se vînturau în încăpere îmi erau noi, am făcut urechile mari (nu peste mult timp vor intra și în conduita mea... literară). Ca să am de lucru, nea Nae mi-a dat spre consult exemplare din Buletinul Alpin. Le vedeam pentru prima dată...: Aur.

Și acum îmi aduc aminte fascinația cu care am descoperit acolo harta traselor din Colțul Mălinului, iar totodată descrierile .

...Iar acolo mi-am descoperit, pe cînd filmam clădirea cu pricina (însoțit de vorba: „Doamne, ce-au fugit 27 ani, de cînd s-a prăpădit dumnealui...”), mai clar ca niciodată, exact acel sentiment, de d. Goe.

Care nu neapărat disprețuiește, însă se joacă precum plastilina, cu viața, ideile unui om.

Nu mă jenez prea tare, acum, de ideea asta, întrucît ea a tras deja, din gheena inconștientului (mama gîndurilor originale), o alta, și mai dihaie.

Am realizat - abia acum, la matusalemică vîrstă - că proiectez în nea Nae ce nu am avut curaj să fac cu propriul meu tată.

Cu viața aceluia mi-ar fi plăcut, cu un plod întîrziat ce mă aflu, să umblu precum cu plastilina!


PS1 Cu oarece jenă, că să nu se uite strîmb proprietarul actual la mine, că îi pozez acareturile, i-am imortalizat ferestrele a două încăperi în care trebăluia dumnealui. PS2 Deseori afirm că cutare material va urma, însă nu par să revin asupra lui...

Mai exact, nu sînt coapte lucrurile, în minte, pentru acea reluare. În acest moment știu că-s în suspans niște materiale despre înaintașul Mihai Haret, cît și despre un bun amic al meu.

Nu o dată, cînd mă blochez creativ la ceva, fug și reiau blocate din trecut.

DE-ALE MELE. MUNTE. Și-n preajmă (I)

Îmi reproșam în ultimele săptămîni că scriu despre un om a cărui tangență cu muntele a fost meteorică (fie și într-un moment de salt valoric al alpinismului nostru).
Descopăr însă că descopăr astfel un om, viața lui (una destul de interesantă...).

Îndeobște, oamenii de munte sînt chitiți - cînd își scriu memoriile - pe acel domeniu. Nu dau detalii și despre altele, din viața lor (un Viorel Nicolaescu face oarece excepție).
De pildă, despre principii.
Ori despre viață în general.
Așa autori zic doar cum a fost cu primul drum la munte și cu premiera cutare.

Subiectul meu uman, adică Petru Vignali (cel cu trecerea meteorică prin munți) procedează altfel:
(Și e sincer! Nu o face de sanchi, pentru a semnaliza că ”Ce băiat la locul meu sînt, mamă și doamnă profesoară!...”)

„Din primul an de şcoală rețin un singur episod. Într-o zi, la ora plecării, cu ghiozdanul în spinare, am intrat ca de obicei în cancelarie ca s-o iau pe mama. Pe masă zăcea un maldăr de poze, una din profesoare le confiscase de la o fată.
- Ce facem cu pozele astea? a întrebat cineva.
- Să le ia [Petru] Vignali, a spus directoarea. Ia-le și bagă-le în ghiozdan.

Am refuzat cu indignare să le iau, mi se părea nedrept şi monstruos să iau eu pozele confiscate de la o biată fată.
- Auzi că nu le vrea, e cavaler! Atunci să le ia Laura. Tu le vrei, Laura?
- Dă-le-ncoa, a spus Laura și, hârști! dintr-o singură mişcare le-a făcut vânt în ghiozdan. Am urât-o pe Laura. Laura intrase ca şi mine în cancelarie ca să-și ia mama, era și ea fata unei profesoare, avea părul roșcat, pistrui pe față și era foarte antipatică, uneori în recreație ne băteam, până ce intervenea cineva şi mă certa:

- Tu eşti băiat, nu e frumos să bați o fată, îmi spunea, fără să ia în considerare că de fapt ea mă bătea pe mine, fiind cu doi ani mai mare, era în clasa a treia. Mă întreb acum: oare există în sufletul şi cugetul omului o anumită sensibilitate față de nedreptate, un instinct al dreptății poate? Dacă un asemenea ,,simț al dreptăţii" există, la unii mai dezvoltat, la alții mai putin, la alții deloc, aceasta nu contribuie la fericirea celui care îl posedă, ținând seama că în lumea asta mai multe sunt strâmbățile decât dreptățile. Școala aceea de pe Griviţa era o școală de copii săraci, cartier de margine de Bucureşti, de oameni nevoiaşi. Cine ştie ce însemnaseră pentru fetița aceea de la care fuseseră confiscate pozele, de venise cu ele la școală să la arate și colegelor ce comoară are ea! Și cine ştie cât a plâns după aceea.”

Cu riscul de-a vă aminti despre eterna găină a lui Creangă, cea care cotcodăcește mult pentru o realizare minoră, simt că o să iasă un material interesant. Asta și pentru că se adună lucruri noi. Cum se zice popular, prinde carne.
.
Anticipînd, la discursul de mai sus, despre (ne)dreptate, inevitabil mă întreb ce experiențe i-a scos viața în cale lui Vignali, de a ajuns să vadă astfel lucrurile.

Iar totodată să le pună pe hîrtie (căci nu mulți procedează așa)...
.
Iar de aici pornește dor de a cerceta (al meu), ce și cum. Despre cum i-a fost în copilărie viața, de a ajuns să se agațe de necesitatea dreptății, sub soarele ăsta.

(altminteri e destul de temperat, în privința așteptărilor pe acel
subiect...)

**
.

În imagine, între însoțitorii lui Vignali într-o croazieră nebună pe Marea Neagră (emoții cu... barca/vaporul, întru cantitate) s-a aflat alt om vădind contact meteoric cu muntele, și anume Mircea Eliade. Adică omul care, prins de furtună undeva pe Piatra Arsă, s-a apucat să cînte o arie din „Walkiria” wagneriană...

PS

Fotografia și în general cele ce știu despre P. Vignali provin din volumul său de Amintiri, scos în 2016 la editura „Vremea”.