Umanele / eternele vorbe mari...

Lansare de carte la Brașov, la finele anului trecut.

La prima vedere publicul de acolo, dar mai ales corifeii manifestării îți lasă impresia unei armonii de zile mari. Privesc însă la formulele vînturate în acel spațiu, de Mihai Ogrinji:

„Încântătorul Festival al Filmului Alpin - aflat la ediția a 10-a - a cuprins şi două momente în care s-a ilustrat «Colecția Verde» revistei «România pitorească». Mai întâi, cunoscutul medic, alpinist şi scriitor român, Nicolae C. Dimache, stabilit în Italia din anul 1969, a fost invitat la Braşov să-şi prezinte, sub generosul generic UN MUNTE DE CARTE, ultima sa apariţie editorială „O apocalipsă veselă". Este cel de-al treilea volum publicat în „Colecţia Verde", după „Vulcani, fluvii sacre şi zei de piatră” şi „Oameni şi munţi". O scriere cu totul specială care nuanţează apăsat harul creator al admirabilului iubitor de felurite înălţimi, cum se dovedeşte cu prisosinţă domnul Nicolae C. Dimache.”

Precizez încă o dată că mă aflu un paria. Un în-afara... Și foarte probabil invidios pe atmosfera din acea căldurică.

Dar.

Nu pot să nu observ tehnica de funcționare de acolo. Una a vorbelor foarte mari. Și care, în opinia mea, e menită să netezească asperitățile / structuralele agresivități din niște oameni nevoiți a sta împreună, respectiv a milita împreună către diferite fructe ale bunăstării.

Și care, conform definiției, îi fac se simtă bine.

Vorbele mari îl fac pe cel din preajmă să nu scoată ghearele la tine, asta întrucît e constitutiv a rămas fiară, iar totodată te simte și pe tine, teoreticul comiliton, tot așa. Și nu o face întrucît se înmoaie sub minunatul duș al vorbelor frumoase. Și de care îi e atîta lipsă, în restul timpului / în afara acelui grup.

În același timp, coeziunea obținută în amintitul fel dă iluzia acelui grup că poate ieși între alte asemenea formațiuni, dobîndind o poziție de frunte acolo.

Nu este una neapărat de nișă, ci chiar generalistă, la adăpostul căreia unul sau altul  din acel grup să-și dea cu părerea asupra lumii, în context reproșînd una ori alta unor semeni din afara grupului.

Se înțelege că nu se va face minim reproș, cu atît mai puțin în lume, propriilor comilitoni...

Revenind la dl Dimache, l-am cunoscut la un moment dat (trimis de... Dinu Mititeanu, pe la 2010) și mi s-a părut un om serios (mi-l vorbise de bine cîndva și N. Baticu). Mi-e mai greu să pricep cum de se simte bine, în preajma unui Mihai Ogrinji și a inflamatelor scrise ale acestuia, de pildă în prefața numărului de revistă din care citez aici...:

„Reprezentanți ai alogenilor, care au determinat atitudinea intransigentă a conștiinței de neam a românilor din perioada interbelică, au întors roata țării pe dos imediat ce au pus mâna pe putere grație tancurilor bolșevice rusești cu care au ocupat țara. Urmașii acestor alogeni, de teama unei posibile redeșteptări naționale, ruinează cu sălbăticie, în zilele noastre, spiritul și rânduielile românești. Miza lor, întreținută cu maximă dușmănie, vizează jaful economic, dar și lichidarea identității noastre.”

Pare să fie o obișnuință, o neputință de a pleca din preajma unor asemenea personaje, mai ales cînd interesul îi merge. Și anume îi ies cărțile, Bașca se alege cu vorbe frumoase.

Revenind la vorbele mari, torentul lor continuă„

„Două zile mai târziu, a fost rândul unuia dintre cei mai vestiți alpinişti români să fie prezent în faţa iubitorilor de literatură turistică, grație «Colecție Verzi», printr-o inedită carte unică în felul ei [nu e deloc inedită, n. mea]. Este vorba de „Hronicul Munţilor Carpaţi", de Niculae Baticu [...] remarcabil cunoscător şi iubitor al înălţimilor carpatine. Lansarea a beneficiat de prezenţa specială a unui veritabil erou al bătăliilor pentru democratizarea României, dar şi un pasionat explorator şi comentator al Carpaţilor noştri. Este vorba de legendarul Petre Mihai Băcanu, inițiatorul grupului anticomunist de la 

«România liberă» (cu «asociați» şi de la revista România pitorească, fapt mai puţin cunoscut), autorul a numeroase articole despre munte, ca şi la televiziune, grație unel emisiuni cu un încântător impact [...]

Să mai adăugăm [...] că fondatorul şi organizatorul acestui eveniment de anvergură internaţională este prețuitul om de cultură cinematografică, montană şi nu numai, Dan Burlac. Faptul că ediţia a 10-a s-a desfăşurat în perioada 15-21 septembrie a stârnit, în memoria celor trecuți de o anumită vârstă, prin startul declanşat în ziua de 15 septembrie, reverberaţii proprii primei zile de Şcoală de altădată. Acesta este adevărul: prin fiecare ediţie în parte, Festivalul a imprimat substanței, ideilor sale o pronunţată amprentă educativă, de descoperire şi asumare a valorilor universului alpin, a civilizaţiei montane, cu toate rosturile şi înţelesurile ei.”

Dincolo de reproșurile ce mi-ar putea fi făcute, că mă aflu invidios pe acele vorbe-balsam, nu aș scăpa din vedere cîteva amănunte...

Pe de o parte, mînuitorii de atari minunății sar lesne în sus, cînd atentezi la bula lor de simțit bine. Ceea ce-i normal, întrucît dintr-o extremă nu poți merge decît în cea opusă.

În același timp, un N. Baticu știu că s-a ferit toată viața (sau barim după 1941-64, căci înainte nu pot ști cum l-a dus condeiul, în sprijinul simpatiilor ale politice) de ditirambi...

PS
Tot M. Ogrinji, acolo:

„Puţini însă ştiu că domnul P.M. Băcanu a avut o legătură aparte cu Niculae Baticu. Un roman pe care îl scrisese şi care i-a fost confiscat de securitate îl avea ca protagonist tocmai pe faimosul alpinist...”

(în sprijinul idei, același menționează că „în numărul viitor vom reprodu ce memorabila intervenție a domnului Băcanu în cadrul acestei admirabile lansări a «Hronicului Munţilor Carpaţi».”)

Sună foarte frumos, ideea acelui roman inspirat de N. Baticu, însă rămîne să vedem la față realmente, acel manuscris... Asta, nu știu ca P.M. Băcanu să fi scris cărți, cu excepția volumului de memorii din 2023 („Bilet de ieșire”).

În cel mai bun caz va fi ceva mai subțirel, gazetăresc, deși nici pentru acesta nu bag mîna în foc.  Iar eventual cred că, dacă a fost confiscat de Secu, putea fi găsit pînă azi, în arhive...

Fleacuri.

„Face to Face cu Westwand-ul Reginei Carpaților 
Peretele de Vest al Pietrei Craiului, a cărui creastă măsoară peste 20 de km, de la Turnuri pân’ la Funduri…
O privim muți de uimire, identificând pe partiturile ei săpate în calcarele jurasice, amintiri, trasee, pățanii și viitoare planuri…
Ne uităm ca doi trecători la cum arată ceva aproape veșnic…
Ce de sete, ce emoții… numai ea știe de câte smocuri de iarbă ne-am ținut la pieptul ei, să nu pierim!
Ce-i pasă ei de noi? De Dunăreanu, de Anghelide, de Mugurel Ilie, cel care a avut ambiția de a-i trasa harta completă a mărețului labirint, ale cărui schițe arată precum sistemul vascular cerebral…
Are umeri… are țimbale, are de toate!
Brâuri de foc, de Soare, secundare ale disperării de a țâșni la lumină, neasimilat de beznă…
Craiul e… peste tot ce mai pot scrie. Dar… toate acestea nu nouă ni le arată, ci Făgărașului Rege… Lui i le arată! Noi suntem niște intruși”

Ai atitudinea lui Mititeanu... Și pentru el, muntele în general, iar Piatra Craiului în particular, se află ceva nemaipomenit. Mai exact din categoria Măria sa. Ori regina/Crăiasa.
Iar montaniardul, un neica-nimeni pe lângă ele. Iar totodată un intrus.

Ați un urmat vreun curs, de masochism?
Eu am luat notă proastă, la cursul de umiliri suferite prin copilărie, însă văd că alții mă întrec...

„Alta ipostaza nu e... cel puțin fizica, decat asta: cat de nimic suntem pe acolo!”

Îți împrumut un ban pentru o vizită la psihanalist... Ce naiba te împinge să te duci acolo, unde te simți un nimic?

„Cum ma simt, nu tine de partea fizica: aia e partea superioara ma simt foarte bine, d-aia ma duc ”

„[...] Deci pe partea ne-fizică te simți mic. Iar totodată, datorită acestui amănunt, te simți foarte bine.

Spune mi te rog, dacă am înțeles bine.

„[...] Reformulez, a fost neclar, mi-a scapat un amanunt:
Aşa cum ma simt bine, nu ține de partea fizica (adica aia cu care sunt mic si chinuit): ci cu partea SPIRITUALA, aia e partea superioara cu aia ma simt foarte bine, d-aia ma duc
Fizic, ma simt torturat!
Spiritual - ma simt excitat in intelect.
Pentru mine, stânca are aureola metafizica. Asta e, nu pot trai daca nu ma sincronizez vibrational cu ce fac.
Nu mi-am propus si nu imi propun sa concep un text sa împac sau sa fac pe toti sa inteleaga: despre acelasi lucru, cu totii putem opina diferit, fiindca experientele fundamentale din noi sunt altele la fiecare.
Unde unul vede o balega, eu vad chipul lui Tucidide sau o câmpie panonică în miniatura, a muştelor de cal.
Asa si cu stâncile astea carora le-am pus numele Crai
PS Acum de ce mă înjurați în gând?”

Of.

Îți spusesem ceva mai sus, despre a te simți mic pe lângă unul foarte mare, iar din acea poziție să i mai implori aceluia una sau alta.

Acum observ o nouă felie. Și anume a fi convins că celălalt te înjură...

Or, e ultima idee care îmi dă prin cap.

Mișto subiect!

Mai exact să cercetăm ce e în spatele pornirii celuilalt, când are chef să ne înjure (...).

Eu nu am de ce să te înjur câtă vreme pot să îți răspund mulțumitor, iar în același timp nu mă simt agresat de tine.

Îți răspund frumos și gata.

Mai meditam în dimineața asta, ca vorbă lungă ce mă aflu, la ideea de iubire...
E interesant de urmărit, în mediul oamenilor ce vântură asemenea noțiune (și, în general, vorbe mari), cum reacționează ei la vreo inerentă iritare, produsă lor de alți semeni.
Or, am sentimentul că explodează mai amplu, decât aceia care nu simt nevoia unei vorbe atât de frumoase... Este o trecere dintr o extremă în alta.

 

Lucram de cîteva luni...

... la o editură de carte (Universalia) și am descoperit, într-o zonă cu apariții mai vechi ale acesteia, o carte a unui Ion Juvara. Răsfoind-o, stilul mi-a plăcut, iar totodată am descoperit că acela (chirurg de felul lui) s-a căsătorit cu o femeie de care știam că,în tinerețe barim, a urcat pe munte. 

Este vorba de Adina Casassovici, de care aveam idee în parte din Buletinul Alpin interbelic,  dar mai ales dintr-o relatare (făcută mie) a înaintașului Barbu Nestorescu. Mai exact despre un accident al Adinei, în Hornul Coamei, din Bucegi.

În eternă și umană pană emoțională (e vorba de mine), am idealizat nițel acei soți Juvara, ducîndu-i în postură de părinți mai buni, decît ce avusesem eu. Știu că nue  frumos ce spun, dar ăsta fu procesul în adîncu-mi.

Peste vreo zece ani, căpătînd un laptop (de la amicul Mugurel Ilie) și avînd ceva timp, am scris un material despre cei doi, mai exact în baza celor din amintita carte (v. PS). Poate acum, poate altădată, am realizat că Ion Juvara nu spune nimic despre cumnatul său, Mircea. Inevitabil am relaționat cu ce-mi spusese d. Nestorescu, și anume că în Hornul Coamei acesta o făcuse proastă pe soră-sa și în reproșa accidentul suferit (Adina va fi transportată cu dificultate pînă la Bușteni). Mi-am zis, poate subiectiv, că alde cumnatul va fi simțit atitudinea generală a lui Mircea C. față de nevastă-sa (altminteri cu doi ani mai mare decît fratele), iar asta nu l-a încîntat, iar implicit a făcut să-l ignore în acea carte.

Nu mult după aceea, am intrat în posesia unor fotocopii ale imaginilor de munte ale lui Sorin Tulea, inclusiv o sumedenie luate în Bucegi. Iar ulterior am glosat pe marginea lor, pe net.

Descoperind acele zise la o căutare Google, fiul lui Mircea Casassovici, Dan, a ținut să stea de vorbă cu mine. A fost o discuție inițială interesantă (fie și în picioare, la piața Amzei din București), comunicînd și în alte ocazii. De la dînsul (n. 1943) am aflat atunci și despre cartea de amintiri (mai exact unele exclusiv aviatice) a lui Sorin Tulea.

Ulterior, am aflat despre cărțile ce publicase ori va publica Dan C. despre familia lui, cît și de referirile - pe același subiect -, însoțite nu o dată de imagini inedite, ce făcea despre familia lui, pe net.

Între aceste izvoare, am găsit foarte interesante amintirile lui Mircea Casassovici (fie și doar în mică parte legate de munte). Am purces chiar la fenomenul pomenit inițial aici, de idealizare (dar și de a rezona cu problemele acelui om, foarte probabil întrucît refulasem -  nici nu mai contează din ce motive - sentimentele aferente  către propriul meu tată).

Chiar și așa, spiritul critic (dar și cel creativ-literar!) nu mi-a dispărut. Meditam (și meditez) la un material comparativ, mai exact despre cum s-au descurcat în comunism reprezentanții fostei clase avute. Și avînd în vedere pe Mircea Casassovici, Alexandru Șerban (tatăl lui Cuxi) și Petru Vignali.

Nu l-am scris, însă ”clasamentul” a avut în partea cît de cît roză pe Șerban, iar la polul opus pe Casassovici. Nu am făcut vreo vină cuiva, pentru acel loc codaș (altminteri doar în mintea mea), dar inevitabil m-am uitat dacă nu au existat cumva și frîne personale, în calea supraviețuirii cît de cît suportabile.

Las însă așa amănunte pentru acel material, ce sper să apuc vreodată a scrie (trageți-mă și domniile voastre de mînecă, legat de el!)

Între timp, dacă memoriile lui Mircea C. constituiseră inițial o parte a unei saga familiale, alături de amintirile bunicului, respectiv ale tatălui lui M. C., Dan Casassovici din urmă a considerat necesar să publice și separat, iar totodată în totalitate, memoriile tatălui.

Am revăzut acolo o caracteristică (poate de înțeles) a celor deposedați de bunuri ori chiar de libertate, de către comuniști, și anume a nu medita dacă nu au avut și ei vreo contribuție, la situație... Ori măcar de a înțelege, fără obidă, că mersul istoriei aduce și asemenea cataclisme (vorba vine, căci pe destui a scos din mocirlă acea orînduire...).

Cît și omenească scoatere a la suprafață a celor convenabile, ale aceluia în sine, cît și familiei ori celor pe care îi simpatiza. De pildă Mircea C. îl vorbește de bine pe vărul său Dinu Noica, plîngîndu-i pe umăr că a fost persecutat de comuniști, dar pomenește vorbuliță despre faptul că a fost legionar.
La o adică, tace și despre propria inflamare verde, din anii '30. Sare peste asemenea amănunt și fiul său. I-am făcut inițial prezumția că taciturnul său părinte nu i-a mărturisit asemenea derapaje, dar voi afla finalmente că avea idee de subiect, tratîndu-l însă dintr-un unghi care pe mine nu mă convinge. Mai exact că după asasinarea lui Iorga and co. a lăsat-o baltă cu acel partizanat...

Eu unul nu cred că la vremea aceea publicul a acordat o mare importanță acelor asasinate, inclusiv pentru că niciuna dintre victime nu fusese anterior ușă de biserică...

În alb-negru sînt tratați și alții. Cuplul Ceaușescu e numit ironic Stejarul și Savanta, în vreme ce Tota [Ecaterina] Nenițescu e socotită „dintr-o familie de distinși intelectuali”... Totodată, în baza unui „Se pare..”, se afirmă că vărul Noica a spus Nu la un plebiscit (totalitar) al lui Carol II, dar că mai-marii cu vederea i-ar fi trecut cu vederea asta: „Nu-i nimica, este un filosof” (în 1938!). La o adică, dacă tot luau masa împreună relativ des, Mircea Casassovici își putea întreba respectivă rudă ce și cum...

Ar mai fi de spus că în forma separată a memoriilor lui Mircea Casassovici este pomenit și un incident al acestuia cu cumnatul Juvara. Care s-ar fi revoltat deloc civilizat de lucrarea pe care inginerul M.C. o dirijase, la o secție de spital (Cantacuzino) de care răspundea Juvara. 

Îmi mențin părerea că și-o fi adus obolul și Mircea C., la un gen de relație ce-a răbufnit, cu prilejul pomenit mai sus.

Altminteri, cînd  mi s-a întîmplat să duc un exemplar al „Sus la munte...” fiicei lui Mircea Casassovici, și anume Ioana, mi se păruse un pic acră, cînd a venit vorba de materialul meu despre soții Juvara, dar am crezut că mi se pare.

Apropo de relația lui Mircea cu Adina, el îi găsește malițioasă afirmația că „într-o seară, Dinu a sărutat-o pe Wendy [Muston] pe o bancă din parcul de la Sinaia și de atunci se considera obligat să se însoare cu ea”. Dar nu spune dacă acel moment va fi fost real sau nu.

Pe același val, mi se pare de notat și că „fetele noastre [...] se simțeau totdeauna handicapate de eleganța fetelor Adinei, ce dispuneau de alte mijloace”.

Mă opresc și asupra afirmației că Radu Beligan rostește la inaugurarea Teatrului Național „cel mai slugarnic discurs de tămîiere abjectă a <Stejarului din Carpați>”.

Ceva îmi spune însă că Mircea C. rostise vorbe asemănătoare, la adresa lui Ferdinand I ori a lui Carol II, pe la școală ori facultate, respectiv a lui C. Z. Codreanu (în calitate de legionar).

 

PS

Istoria celor care au scris despre... istoria turism-alpinismului românesc.

Alcătuisem așa ceva, nu mai țin minte exact cînd...  Parcă 1992. Și privea perioada încununată prin apariția cărții „Pe crestele Carpaților” (1984)

Nu știu ce mi-a venit azi a gîndi azi, cum ar fi ea completată la zi.

Firește, la mijloc se află și persoana mea, iar asta ar da de bănuit că vreau aici a-mi lăuda prestația.

Simt însă că poate fi mai mult de atît.

Iar sentimentul, prin vene, este ca înainte de o explorare pe munte.

Căci e de văzut fapte (cu cercetările documentare aferente), dar și ce fu în spatele lor. Iar aici de-a dreptul excitant este să nu dai frîu subiectivismului. Mai exact iritării.

Iritare, căci mire nefiindu-mi în sînge (poate viața viitoare...) a trage perii interesate, celor din gașca mea, asta mă revoltă.

Hm.

Iar de-aici trăgînd o perdea psiho.

Dacă nu stau revoltat pe aceia, în bună regulă a funcționării alb-negru din  inconștientul uman, risc să-mi devină simapatici, acei actualmente inamici...

Și mă mai bîntuie un ceva, acum (căci nu strîng de gît adîncul, în privința ideilor pe care mi le trimite).

Oare cum mă simt, în privința inutilității (căci la scara universal-prezentă, iar cu atît mai mult la cea viitoare), ce fac e un nimic, și un degeaba.

Inutilitatea gesturilor noastre...

PS
Cele de mai sus mi-au răsărit în minte pe cînd am deschis computerul, să-mi aștern -  în jurnalul personal - primele impresii din 2026.

Nu e un moft. Un trecut acolo de idei roze, și care să impresioneze pre alții. E un făcut de ordine pe care mil găsesc util.

Dacă tot am terminat materialul privind pe Fanny Seculici, ața mă trage a continua Memoriile personale. Mai exact cele de munte, și pe moment, de vreun an, oprite la debutul anului 1990.

Să aveți un an plăcut, stimați rari vizitatori ai acestui egocentric blog...