Vorbe...

În a doua ediție a „Sus la munte...”, la un moment dat mi-am dat cu părerea despre cum se putea publica o carte (cu subiect montan) în anii 70-80.

Specificul epocii (comuniste) nu permitea fiecăruia să tipărească, ce-i dădea prin cap. Erau puține entități editoriale arondate muntelui, iar totodată acolo existau niște reguli. Dincolo de a nu pomeni subiecte neplăcute regimului de atunci (de pildă despre dușmanii lui interiori sau exteriori), dar se cerea și oarece surdină pusă subiectelor polemice.

Statistic, e de spus că Niculae Baticu avea sumedenie de materiale dure în epocă, iar opiniile îi erau așijderi. Cam niciunul nu a răzbit în cele două cărți ori în articole,  datărită sitei pomenite, iar după Revoluție (cînd lucrurile s-au relaxat) a fost prins cu altele, și i-au rămas în sertar.

Altminteri, dacă respectai acele garduri, nu era o imposibilitate să te vezi tipărit - au izbutit asta condeie precum Vasile A. Marinescu ori Ana Iliescu, nu trebuia să fii o somitate a domeniului..

Recunosc aici că dacă nu mi s-au părut mie foarte interesante filele acelora, asta nu înseamnă că nu au fost altora, doritori de acele povești/relatări.

Cert este că în linii mari lumea știa ce e voie, și ce nu, să spui. Se conforma, iar în paralel deseori scria ce-i dădea prin cap, inclusiv invenții. Ceilalți nu prea își băteau capul cu adevărul, și în general nu cercetau dacă vreun V.A. Marinescu marcase - de pildă -  realmente poteca turistică de la Peștera la Omul.
Asta, și pentru că majoritatea acelui mediu nu cerceta în exces, iar în paralel ultimul lucru pe care îl găsea de bon ton era să dea peste nas vreunui membru al acelui cercului. Esențial era să respecți regulile jocului, unde mai toți exagerau, strecurau vreo minciunică iar totodată dădeau și Cezarului, și dumnezeului lor interior, ce-și dorea acesta din urmă.

La ceva asemănător m-a dus gîndul relecturînd recent cartea unui bănățean.

Nu mai trăim timpurile comuniste, însă stilul fericiților care puteau publica înainte de 1989 s-a perpetuat, în sensul că se respectă regulile jocului (de data asta al amicilor, periați de zor), după care autorul trece pe hîrtie tot ce îi reclamă inima. Iar în paralel fiind sigur că nu îl va deranja nimeni cu vreo observație critică.

Care e foarte amabil cu amicii, iar în paralel așterne pe hîrtie cam tot ce îi dă prin cap/ ce îi face bine inimii:

În paralel, îmi admiteam azi spășit că mă mînă în luptă în ale condeiului agresivitatea, dacă nu răutatea (pe bunii semeni) de-a dreptul.

Chestia asta, doar aparent paradoxal, te face foarte atent cu ce așterni pe hîrtie, în sensul corectitudinii. În răstimp, lumea la locul ei, după ce îșia sigură spatele după cum am zis ceva mai sus, scrie ce-i prinde bine (și nu întotdeauna supus adevărului).

Priveam la autorul de mai sus, dar și la răposatul (eu nu le am cu De mortius..., prea e multă răutate în mine...) Zsolt Torok:

Tot felul de invenții pe acolo...

Dacă tot a venit vorba de D. Chivu, Mă uit cum fani de-ai vreunuia ori altuia nu se uită cum arată idolii lor (mai pomenesc aici pe Alex Floricioiu, invitat la cazinou Sinaia de salvamontiști) ori Walter Kargel, intervievat de careva pe buza morții).

Nu zice nimeni să stea căpiați - de iminența extincției, vizibilă pe chipul acelora - dar ei nu simt că imaginea acelora pică prost, vreunui cititor neutru (presupun că fanii au refulat sentimentul inevitabil prost).

În paralel, nu pot să nu observ cum Chivu era dat mai la spate...

Floricioiu:

Kargel:

°

Nu e o politețe din partea mea, mai sus, la pînă la urmă în situație e un pic și problema celora cărora le pică prost, un așa punct de vedere...

Bineînțeles, iau în calcul și cum va sfîrși subsemnatul, mai exact de care picior va trage...

Cum îi vor arăta ochii.