Eu și cel de acum n ani...

I

(Facebook, acum patru zile)

Scriu despre cel care eram la 31 de ani (mai puțin de jumătate decât am azi...).

Nu-i treabă simplă, să tratez cu înțelegere gesturile, ideile aceluia.

Mmmm, ne aflăm destul de diferiți, eu și respectivul.

Să văd cum mă descurc cu acea prezentare (de fapt, este a relata Anul Domnului 1988, în memoriile mele montane)...

PS Rog a nu se face bancuri proaste, pe seama mea mai exact, cum că la fel voi lua distanță, peste 40 de ani, la ideile mele de azi...

II

Apropo de cel care am fost (iar, la o privire atentă, și sînt...)

Îmi transcriu notații montane de altădată. Între ele:

„[Un ins] mă ajunge la confluența [Văii Seci a Caraimanului] cu Vîlcelul Uriașului: e în teniși și îmi zice de rapelurile de pe Picătura. Mă uit la el, dar evident îns curtă vrteme își dă seama că n-are de-a face c-un tembel.”

Eu un pic de laudă de sine acolo (că acela nu mă ia pasămite de tembel).

Nu-mi vine să preiau mențiunea în Memorii.

Dar bine nu mă simt nici excluzînd-o. E ca și cum aș tăia ceva din mine (nu e o formulare fanfaroană!)...

Cred că sănătos este să o preiau, iar în paralel, printr-un comentariu [de 2025], să zăbovesc asupra atitudinii. Asupra ideii de a proceda cum am făcut-o atunci.

Face bine și la cel de azi, cred, chit că nu aș mai proceda ca altădată.

(probabil, azi am formule mai discrete de a mă da mare... O face, la o adică, orice om demn de acest nume)

Hm... Ce Paznic dur am (sublinia asta și dna psihanalist, acum vreo 25 ani...)... Se uită strîmb la calitatea scrisului (informativ, aveam 31 ani atunci).

Și așa cred că e de acceptat că e vreun scris nașpa (de căcat).

E părerea din momentul în care te apuci să admiți ideea.

Ce senin se face (barim o vreme) în interior, după ce accepți o asemenea rușine... De faptul, iluminatul conștient o scoate,c u durerea aferentă, din categoria rușinilor. A acelui sinistru jungher.