Omenești (II)

Între multele-mi proaste obiceiuri, este să văd ce-au mai scris nou inimici ai modului meu de a vedea lucrurile. Cum ar fi cei de la siteul ActiveNews.

Cît și persoane ceva mai apropiate, de pildă din domeniul muntelui. Și unde la loc de frunte se află cei de la revista România Pitorească, în cap cu directorul dumnealor, Mihai Ogrinji.

Vizite fac și filei unui apropiat / component al acelui cerc, și anume Mircea Săndulescu. Motivele mi le știu în bună parte, inclusiv cele ce țin de Freud.

Dincolo de asta, observ că dumnealui postează la foc automat (cinci-șase pe zi, dacă am numărat exact), mai exact forward-uri ale materialelor altora. Se înțelege că umflu pieptul urgent, că ce mai superior decît dînsul îs eu, care pot lega două vorbe (sau două mii), pe aici...

Imediat meditez la două chestii. Și anume oare ce voi face eu, la cei 81 ani ai dlui Săndulescu. Îmi va mai arde a sporovăi, via tastatură, pe aici? Nu mi e va lăsa peste existență vreo ceață deprimantă, care îmi va tăia cheful de destule, cum simt că se mai întîmplă cu destui oameni, montaniarzi în junețe sau ba.

Eventual voi mai fi în viață, atunci?

Iar de aici pleacă altă discuțiune, despre inutilitate.

Inclusiv a materialului meu despre Petru Vignali, la care lucru acum. Cine dracul va arunca vreun ochi pe el?! Probabil mai nimeni, dar uite căc eva mă împinge înainte, cum că nu e așa, ci o treabă foarte importantă etc. Așa imi zice sufletul, mă minte de fapt, dar însoțit de acel drog existențial, care toată viața ne face a umbla după himere.

Dintre care doar unele se realizează, dar nici pe acelea nu le putea lua pe lumea cealaltă...

Aici veți spune că ce deprimant văd lucrurile (în condițiile în care destui abia-și țin echilibrul, de a nu... pica și ei în meditații asemănătoare), dar tot simt acolo ceva din categoria abordării/înfruntării necunoscutului, pericolului în mersul prin sălbăticia muntelui. 

UPDATE

Prin viață e de ajuns uneori să-ți pui întrebări, pentru ca răspunsurile să vie curînd...

Firește, îți vei pune problema cu ce te va încălzi următoarea situație, din cealaltă lume, dar uite că unul ca mine a dat peste sticla cu mesaj aruncată în ocean cîndva, de Petru Vignali...

Iar implicit că-s de ajuns unul ori doi tipi în viitor, care să fie interesați de așa rînduri (după ei, e clar că fi-va inevitabila și eterna uitare). Admit că așa vorbe-s deprimante, însă are un farmec al lor, a jongla cu ele, și a nu sta îngrozit, refulat precum semenii, la așa idee...)

Mă mai miram de ce-s interesat de un Vignali de care nu pare să mă lege nimic.

Or, mis e pare că nu mă leagă nimic.

Vezi iritarea pe profesorii care vor să-și tundă elevii. Și pe profesori în general... Iard e aici inevitabil e de cercetat asupra relației (amîndurora) cu tatăl, chit că a mea pare mai în ceață (atari efecte se văd întotdeauna mai bine la alții...).

Omenești (I)

Capitolul Vignali...

Teoretic am copiat mult acolo din memoriile dumnealui, dar încet-încet tărășenia (mea) prinde carne, urmare a lămuririlor, (la care editura inițială nu s-a prea înghesuit) comentariilor, cît și însăilărilor la care am binevoit.
Zic ultima, cu gîndul la modul cum închei capitolul...

Există mai exact două subcapitole „Închidere a cercului”. Cel demarat cu ivirea în viață, a subiectului materialului.

S-au calificat două bucăți pentru așa postură. Nu putut îndepărta vreuna, așa că am alcătuit acolo două episoade.
Primul este un pic deprimant, căci e scris de autor la 77 ani, iar dumnealui mai pune degetul pe rană, a existenței (mai ales văzută de la acea etate).

Mi-am zis să atenuez acea bucată, iar din fericire am avut material la îndemînă, și anume o bucată de la debutul volumului.

Închidere a cercului (vieții lui Petru Vignali), I

„Peste două luni împlinesc 77 de ani. Frumoasă vîrstă, se spune! O fi fru­moasă, apreciată doar cantitativ, dar calitativ, mai puţin frumoasă: o vîrs­tă a diminuărilor. Nu numai fizice hai să zicem că, de cele fizice, te resemnezi - dar a diminuărilor intelectuale şi spirituale. Știu că unii nu fac deosebire intre aceşti termeni, «intelect» şi «spirit», dar eu fac, și încă una foarte importantă. Intelectul este o treabă care privește exclusiv cre­ierul, în timp ce ceea ce înțelegem prin «spiritual» conține porții im­por­tante de «suflet» (cu condiția să ocolim spinoasa întrebare: ce numiți su­flet?) adică: sentimente, emoții, credințe oarbe şi... nu mai ştiu ce. Aici e aici. Că nimeni nu prea ştie ce conţine acel «nu mai ştiu ce»!

La bătrînețe creierul nu mai are vigoarea și zborul tinereții: are expe­rien­ță stocată – în care intră și o doză masivă de prejudecăţi puse la păs­trare – dar nu mai are fantezie, nu mai are nebunie, nu mai are explozii, nu mai are inspirații: nu mai creează. Poate tocmai fiindcă știe prea multe. Cu toate acestea, André Maurois la 80 de ani scotea încă acel monumen­tal Balzac şi mai avea în cap două sau trei romane. Dar tot el mărturisea, în Mémoires, că Balzac va fi ultima carte. Da! Dar Maurois, între 33 şi 63 de ani, adică în anii în general cei mai fecunzi ai scriitorului, n-a făcut război şi n-a turnat beton în cofraje, cum am făcut eu: a scris. Și la fel cum pentru un atlet e important să-și păstreze forma fizică, pentru un cerebral e important să-şi păstreze forma cerebrală. E just că creierul nu are bicepși, dar e și el un organ care trebuie păstrat «în formă», ca să-i pre­tindem să dea tot ce poate da. Și la ora aceasta tîrzie îmi dau seama că creierul meu mai are foarte puțin de dat (nu-i vorba că nici în tinereţe nu a dat cine ştie ce!).

În ultima vreme, printre lecturile mele preferate se situează cele de memorialistică, şi nu atît a marilor războinici sau a marilor politicieni, adică a celor care au creat istorie, cît a celor care au creat cultură: scriitori, ma­te­maticieni, savanţi din toate domeniile etc. Nu fiindcă m-ar interesa mai mult istoria vieții lui Bertrand Russel, să zicem, decît istoria Angliei. ci fi­ind­că, cunoscîndu-i viața, ajungi să înțelegi mai bine şi opera celui care a creat ceva în cultura omenirii.

Aşadar m-am apucat și eu să-mi scriu amintirile! Mă întreb de ce? Să fie oare o reacție la oboseala de «a nu face nimic»? Ori o nevoie de revi­zu­ire, pentru mine însumi, a unei vieți care a dat prea puțin, în orice caz mai puțin decît ar fi putut să dea sau, mai bine zis, decît ar fi vrut să dea.

Oricare ar fi motivația, acest plonjon în trecut mă umple de tristețe: cît timp irosit, cîte momente pierdute, cîte păreri de rău! Cîtă risipă!

La drept vorbind, ceea ce pun pe hîrtie nu-i decît o înșirare de eveni­men­te mărunte expuse mai mult sau mai puțin cronologic, exteriorul unei vieți, în timp ce esențialul, ceea ce am trăit eu, în dosul acestor evenimen­te, rămîne «dincolo» de eveniment, rămîne ascuns în mine. Amintirile sau confesiunile nu sînt niciodată total sincere, nu pot fi, fiindcă nu spun tot, nu pot spune tot. Și dacă m-am hotărît să consemnez cîteva amintiri din viața mea, n-o fac fiindcă mi-aş închipui că trecuta mea viață ar putea in­teresa pe cineva, dar fiindcă mă plictisesc şi fiindcă «arrivé au soir de ma pensée», cum spunea Clémenceau, nu mă pot lăsa de acest nărav al meu de a mînui condeiul. Şi poate încă fiindcă, atunci cînd se apropie sfîrșitul, nu te poți abține de a te întreba: unde a rămas începutul? Și tu, ce ai semănat între aceste două extreme?                                                                                                                                                         Bucureşti, 27 XI 1983”

Închidere a cercului, II

„Cea mai veche imagine pe care pot s-o reconstitui din negura amin­ti­rilor datează de pe la trei ani. Aveam bucle blonde, purtam rochiță și, precum se va vedea, aveam preocupări filozofice (există o fotografie din acea epocă). Eram cu dădaca la Grădina Icoanei, care era nu departe de casa noastră din Polonă. Bătea Vîntul, foşneau frunzele şi dădaca a spus să mergem acasă.
– De ce să mergem acasă? am întrebat (eram la vîrsta de-ce-urilor).
– Fiindcă a început să bată vîntul, a spus dădaca. Cine bate vîntul? am mai vrut să ştiu eu.
– Frunzele, mi-a explicat dădaca, frunzele se mișcă și fac
– Și cînd nu sînt frunze, cine bate vîntul?
– Dumnezeu, a spus dădaca.
– Și noaptea, cînd Dumnezeu face nani, cine bate vîntul? 

–  Hai acasă, s-a răstit dădaca, și m-a luat de mînă. Dar ceva mă mai frămînta încă, fiindcă puțin mai tîrziu, venind spre casă tîrît de mînă – și această imagine o păstrez foarte clar tipărită în amintire - țin minte că am mai întrebat „Cum e Dumnezeu?"
– E mare, a spus dădaca.
– Cît de mare?
– Foarte mare.
– Cît un bou?
Atunci dădaca s-a supărat și m-a ocărît că spun prostii. Am rămas cu ideea că Dumnezeu trebuie să fie cît o casă cu două etaje.
Poate că dialogul nu s-o fi desfăşurat exact așa cum îl reconstitui eu din negurile amintirilor, dar e sigur că aceasta a fost esența lui, fiindcă ase­me­nea întrebări s-au mai rostogolit mult timp pe sub buclele mele blonde.”

Ultima bucată este extrasă dintr-un capitol cu titlu tare simpatic: „Din capitolul „Grădinile copilăriei și tufișurile adolescenţei”...

Hm, ce chestie... Vignali are de-a face doar tangențial cu muntele, dar scrie mai complex, cît și mai din inimă decît compatrioți care au bătut cu tenacitate (eventual și scrisele despre aceștia)

În rest, nu-mi dau seama cu exactitate de ce mă aflu gaia mațul față de acest om, de care aș minți că mi-e nemaipomenit de simpatic (mai exact, îmi este cu destul măsură, iar totodată mă străbat uneori niscaiva agresivități/criticisme, de ceea ce a făcut ori scris...

Mi-s ceva mobiluri psihanalizabile în tot acest demers, și cînd zic p. nu zic asta de sanchi, ori măcar pentru că nu aș putea dori ori putea să umblu pe acest tărîm. Mă uit de pildă că are fruntea lată, cam ca a tatălui meu, însă e departe de a-mi trezi niscaiva rezonanțe spre părintelui meu (mai degrabă fac asta cînd mă gîndesc la nea Baticu).

Postare Vignali retrasă strategic

Am scris următoarele pe fila-mi Fb.

După o vreme, am dat de fila fb a lui Iginio Vignali, foarte probabil fiul domnului Petru (despre care scriu de zor, aceste săptămîni/luni).

Și am zis să-l contactez, de vreo informație sau poză.

Nu am izbutit să intru la dumnealui (parcă nu merge mesagerie Fb), dar am contactat dintre amicii lui o doamnă Budiceanu, mai mult ca sigură urmașă a surorii lui.

Nu a trebuit să-mi răspundă vreunul dintre pomeniții pentru a mă cabrda, că poate nu ar fi o treabă ca aceia să dea ochi cu stilu-mi parte... Așa că am șters frumușel materialul meu de pe Fb/de mai jos... Nu l-am dat la coș, lăsîndu-l aici, dar fără termeni de căutare.

„Lucrez (în calitate de leneș. care își reia tenace demersurile lăsate baltă) la un material despre un înaintaș montaniard.
.
(Precizare din start...
Acel om a fost destul de puțin montaniard (nici gînd de chiteala altor confrați, cărora coclaurii le-au fost ocupația sufletească principală!), dar am ținut totuși să-i cercetez viața. Admit că este și un pic de plăcere, a subsemnatului, de a modela plastilina vieții/existenței cuiva...)
.
Principala sursă de informații este volumul de amintiri al respectivului (pe nume Petru Vignali).
Și în prefața căruia o doamnă îl vorbește cît mai de bine (dar fără a pica în ditirambi).
.
Nu aș putea proceda însă ca dumneaei.
Asta pentru că poziția-mi de paria mă împiedică a servi - publicului larg - formulele, atitudinile în lumina cărora acesta a fost educat.
De pildă acel vorbit exclusiv de bine.
În care derapajele de altădată ale celui prezentate sînt învelite cît mai convenabil, cititorului de azi.
.
Totodată, eu sînt tentat a explora în viața aceluia, ceea ce editorii normali nu fac, între altele pentru că ar speria, ori măcar ar obosi cititorul (care nu o dată duce asemenea volume strict pe etajera bibliotecii, fără mari complicații sufletești).
.
Prin urmare, am oarece momente de criticism la adresa celui pe care pasămite îl simpatizez... Pentru care îmi arăt obrazul, dar merg înainte.
Oare am cunoaște cît de cît viața, dacă nu am ieși din clișeele curente?
(o să ziceți aici că la ce e bună cunoașterea vieții, și-aveți perfectă dreptate!)
.
PS
Pe cînd optez, la postarea de aici, pentru poza alăturată (dintr-un mediu total opus muntelui), meditez că „tangențialul” Vignali mi s-a vădit mai deschis la minte decît mulți confrați montaniarzi. În context el cercetează și alte domenii, ba chiar își trece pe hîrtie impresiile.
La chestiune, observasem la vremea uceniciei mele pe lîngă Niculae Baticu cum cunoașterea te scoate, prin asociații, din domeniul de la care pleci...
.
PS2
Inevitabil îmi pun problema acum cam pentru ce copertă voi opta, în cazul materialului amintit aici... Îndeobște se pune una singură, cît mai sugestivă... Cred că voi opta pentru un mozaic, cu mai multe...”

Mihai Haret (II).

(continuare de aici)

Ce-mi atrage atenția la Mihai - devenit în al doilea deceniu al veacului trecut (și) Haret - este graba de a scăpa de numele de familie, și anume Gold. 

Pe subiect, fratele său mai mic Iosif afirmă că „În anul 1913 în vîrstă de 29 ani, Mihai Gold (Haret) părăsește casa părintească și se instalează în cunoscuta Casă Spiru Haret de pe strada [...] G-ral Manu [...] În calitate de fiu adoptiv al Anei Spiru Haret (văduva savantului), Mihai Gold își schimbă patronimicul în Mihai Haret, cu care începe să semneze lucrările sale ulterioare” (prefață la volumul „Călător prin munți”, 1976)

În altă parte, se menționează că a fost dorința lui Spiru Haret (altminteri nepusă în practică în cursul vieții acestuia), ca nepoții săi de soră să-și adauge numelui de familie și pe acela de Haret.

Pînă una-alta însă, e de notat că justiția se pronunță în 1915 doar în cazul lui Mihai și al lui Petre (n. 1888, va muri în 1918), nu și al altor frați.

„Minerva 1913-05-16 / nr. 1585 MINISTERUL JUSTIȚIEI Direcțiunea Afacerilor Judiciare PUBLICAȚIUNE A D. Mihai I. Gold, viticultor, domiciliat în București, a făcut cerere acestui Minister pentru adăugirea la numele său patronimic de Gold, pe acela de Haret, spre a se numi: Mihai I. Gold-Haret. D-nul Petre I. Gold, doctorand în medicină. domiciliat in București a făcut cerere acestui Minister pentru adăogirea la numele său patronimic de Gold, pe acela de Haret, spre a se numi; Petre I. Gold-Haret. Ministerul publică această cerere, conform disposătorilor art. 9 din legea asupra numelui, spre știința celor interesați, cari ar voi să facă opozitiune In termenul prevăzut de aliniatul II  al zisului articol”

Ambii semnează acum Gold-Haret (Petru, de pildă, pe lucrarea lui de doctorat din 1914).

Imediat după război, Constantin Beldie pomenește că amicul său Emanoil Bucuța...

„... era nu numai un entuziast călător pe dealuri de munte și prin toată țara, dar și un harnic realizator, alături de Gold-Haret, Bucura Dumbravă, Dr. Urechia, Ion Coman [Colman?] și alții care a întemeiat primele noastre asociații turistice.”

Foarte probabil acum are loc înfierea lui Mihai, căci abia din acest moment el începe să semneze doar Haret. Mai ales după al doilea război mondial, rubedeniile lui de sex masculin încep și ele să își atribuie (doar) acest nume. Portavoce în acest sens sînt fratele cel mic al lui Mihai, și anume Iosif, care se pomenește nu o dată G.-Haret (de pildă în prefața la volumul „[Mihai Haret] Călător prin munți”, 1976)...

După cele spuse mie de Niculae Baticu, pe crucea funerară a lui Iosif (m. 1981), de la cimitirul Belu catolic, e scris Iosif Gold (și atît).

... în vreme ce Radu, fiul altui frate, Spiru I. Gold-Haret, îi trece tatălui cît și sie însuși doar numele de Haret. 

Cel puțin între războaie nu pare să fi existat vreo schimbare în justiție a a numelui, căci la o comemorare a lui Spiru Haret din 1929 (ziarul „Viitorul”), sînt indicați în asistență „d-a Ana Haret, d-na Gold Haret, dna Spirescu, d. Mihai Haret, d. Gold Haret”.

Va fi existat în spatele acelei atitudini o teamă de acuzațiile antisemite...

Mihai Haret are parte cel puțin o dată de așa ceva la jumătatea deceniului patru (fapt relatat mie de colaboratorul acestuia Florin Ștefănescu, din Sinaia). Nu știu cît de justificată va fi fost asemenea acuză, cert este că un Ion Manof îl știa pe bătrînul Iosif Gold (tatăl lui Mihai) ca fiind din Dorohoi, loc în calea emigrației evreiești din Galiția, amănunt omis însă de fiii aceluia. În aceeași sferă, a pozei de autohtoni autentici , se înscrie informația oferită de Mihai Haret lui Nestor Urechia (și reprodusă de acesta în „Vraja Bucegilor”), despre Carol S. Gold, că Haret s-ar fi căsătorit cu o româncă „și s-a românizat cu totul”... În realitate, soția cu pricina era italiancă (Burelli).

... dar și interes pentru un nume cu rezonanță pozitivă în societatea românească.

***

Legat de amintita înfiere a lui Mihai Gold (care avea spre 30 ani), e de privit și spre cea care a inițiat respectivul demers, văduva lui Spiru Haret, Ana născută Popescu.

Viitorul ei soț o cunoaște în 1882 la Buzău, el avînd atunci 31 ani, iar ea cu 14 mai puțin. Se vor căsători peste un an.

Fiind vorba de oameni dintr-un anumit mediu social, Ana aduce în mariaj o zestre, foarte probabil sub forma unei moșii din Lipia natală (și Iosif Gold primise via notariat o zestre, din partea surorii lui Spiru, Ana).

În paralel, și nu degeaba fiind în Partidul Național-Liberal, Spiru Haret încearcă și afaceri, între altele achiziționînd o suprafață viticolă la valea Călugărească. Nu este o activitate simplă, și de care proprietarul grijește aproape...

(scrisoare din 15 aprilie 1910)
Stimate domnule Dumitrescu,
Te rog sã mã ierți cã te supãr iar; dar nesiguranța în care sunt lãsat mã silește la asta. i-am scris deunãzi, întrebându-te dacã cooperativa dã urmare vorbei pe care mi-ai spus-o d-ta acum o lunã, în privința vinului. De atunci, vãzând cã nu am niciun rãspuns ți-am scris sã te întreb, – și, vãzând cã nu-mi rãspunzi, am cãutat sã vãd pe dl Dimitriu. D-ta mi-ai dat rãspunsuri evazive. De altã parte, doi sau trei negustori care mereu mã îndesau cu vorba zilele trecute, acum vãd cã nu dau semne de viațã. Eu însã am trebuințã sã știu cu precizie cum stau. De aceea te rog foarte mult sã-mi spui dacã cooperativele sunt sau nu decise sã ia ceva de la mine, când și cum mai ales zilele astea am avut o mare supãrare acolo la vie cu un foc, pe care l-am suferit, și cu atât mai mult vreau sã hotãrãsc într-un fel. Eu nu înțeleg de ce am atâtea greutãți. De jur împrejurul meu, vecinii mei vând vin cu mult mai prost cu prețuri mai mari decât cele pe care le cer eu. Pe urmã știu cã cooperativa nu a pierdut de la vinul meu; din contra, l-a vândut cu preț foarte bun. Atunci ce este? I s-a pãrut cã cer prea mult? Pentru ce nu-mi spune cel puțin?
                                                                                          Haret ”

Am reprodus lungul pasaj de mai sus pentru a releva problemele ce erau de rezolvat la via din Valea Călugărească, la momentul în care Spiru Haret moare (decembrie 1912). Văduva nu a luat în calcul s-o vîndă, gîndindu-se totodată că nepotul Mihai o poate ajuta.

E greu de spus de ce va ține apoi să-l înfieze, asemenea colaborări mai existînd în lume, dar fără să caute înfierea rudei mai tinere. Fără îndoială așa simțise nevoia Ana Sp. Haret.

Legat de acest gest, nu poți face abstracție de faptul că ea fusese mult mai tînără decît soțul ei, un ecart nu mult diferit găsindu-se apoi între ea și nepotul înfiat. O să mi se spună aici că nu era vorba de o căsătorie, însă faptele nu exclud nici o (nedeclarată) legătură de acest fel.

Prin 1919-20 Mihai se căsătorește cu Suzana/Suzanne, care apare și între fondatorii asociației turistice Hanul Drumeților. 

Bucura Dumbravă vădea multă simpatie pentru Suzana, vizibilă în scrisorile expediate soțului Mihai. Nu est exclus ca aceasta să fi făcut  parte mai demult din cercul cunoștințelor ei.

Este o apariție meteorică însă în viața lui, căci mama adoptivă nu și-l dorește pe Mihai îndepărtat de ea.

O scrisoare semnată de Bucura Dumbravă și adresată nașului căsătoriei (Ion Bianu, academician și director al Bibliotecii Academiei) respective relevă neașteptate dedesubturi ale situației:

         

”Sinaia, 28 ianuarie 1921

Prea stimate prietene,
Dă-mi voie să ți vorbesc despre o chestie foarte delicată, referitor la prietenii noștri comuni M.  și S.H. Știm amândoi, dumneata și cu mine, situația mai mult decât penibilă în care ei se află datorită bolii nervoase și psihice a rubedeniei lor de aproape. Am impresia că M.H. își pierde echilibrul și judecata dreaptă, lăsându-se să fie zăpăcit de o concepție a datoriei greșită, fiindcă numai cuvântul dumitale ar avea destulă autoritate morală ca să i arăți adevărata lui datorie, adică datoria de căpetenie a omului însurat, aceea de a rămâne credincios soției sale, câtă vreme îi este și ea credincioasă. În această din urmă privință nu încape îndoială. Deci M.H. ar pierde stima tuturora, dacă ar jertfi nevasta sa rătăcirilor funeste ale unei bolnave,mai ales că amenințările caracteristice ale acestor bolnave - că se prăpădesc, că vor muri -, nu se îndeplinesc mai nici o dată. Față de ele nu trebuie supunere, ci un refuz categoric. Și chiar dacă acest refuz n-ar vindeca boala, ar salva cel puțin demnitatea lui M.H., la care, sper, ține mai mult ca la orice [...]

                                                                          Fanny Seculici”

(colecția de manuscrise a Bibliotecii Academiei, 30 (5) / D IX) 

Întrucît Suzana nu mai apare pomenită de atunci în viața lui Mihai Haret, e foarte posibil ca cei doi să fi divorțat. În rest, și în ciuda vorbelor ceva mai mari din scrisoarea reprodusă (demnitate etc.), Fanny a continuat colaborarea/prietenia cu Haret.

Oarecum neașteptat, Mihai colaborează amplu cu Ion Bianu ulterior, ba prin 1925 continuă să îi spună „Nașule” (or nu cred că îi era unul de botez). Îi comunică de pildă, în amănunt, cum merge exploatarea viei de la Valea Călugărească, dar și faptul că la vf. Omul casa de adăpost e aproape terminată.

S-ar mai pune problema ce fel de relație exista între Mihai H. și mama lui adoptivă. Un N. Baticu era destul de ferm în afirmația (făcută mie) că trăiau împreună. Nu m-aș pripi să susțin și eu asta, cert este că Florin Ștefănescu, secretar al secției Bucegilor din Turingul prezidat de M. Haret, îl vizitează prin 1936 și discută probleme ale asociației la parterul clădirii. La un moment dat, doamna începe să strige/cheme de la etaj, în tonuri de alto: „Mihai! Mihăiiițăăăă!”. Fără mult chef, acesta răspunde apelului. Ștefănescu mi-a spus că doamna voise un sărut/pupic înainte de culcare. Reîntors, cel în cauză va comenta: „Of, femeile astea...!”.

În aceste condiții, este de cercetat cît Mihai nu se putea desprinde din tutela nevrotică a mamei adoptive și cît nu avea interes să o facă. Mai exact cît l-ar fi deranjat o relație normală soț-soție, respectiv i-ar fi limitat ultima ipostază dintr-o libertate la care ținea (nu știu să fi avut vreo ocupație de tip serviciu, întreaga viață)

În condițiile de mai sus, am dat atenție unor scrise ale soțului Spiru care o priveau pe soția sa:

[Nisa, 1901] „Noi o ducem binișor aici. Vremea a fost splendidă până acum trei zile. Alaltăieri însă a plouat toată ziua, precum și azi, și barometrul stă tot rău. Eu nu prea mă tulbur de asta, pentru că și pe ploaie mă odihnesc bine; dar nevastă-mea e foarte disperată și dacă vom vedea că nu vine îndreptare, e prea posibil să fugim de aici în altă parte.

[Bușteni, 1902] „Nevastă-mea nu se împacă cu aerul de aici; are insomnii. Uneori am și eu insomnii, dar nu e clima de vină.„

[Milano, 1903] Am fost siliți încă o dată să schimbăm planul călătoriei noastre, din cauza sănătății nevestei mele, pe care oboseala și răceala au cam zdruncinat-o. Am sosit aici alaltăieri, goniți de la Pallanza de un timp oribil. Aici pare că e mai bine, deși a plouat câte nițel în toate zilele. Nu putem însă profita, pentru că nevastă-mea nu poate ieși din casă.

[Valea Călugărească, 1906] Aici am liniște deplină, nu prea cald, și o vedere minunată. Condițiile vieții sunt cam primitive, dar mă fac că nu le bag de seamă. Nevastă-mea deja este așa de încântată, încât de două luni mai că nu a mai venit prin București. Lucrările viei le conduce ea și, deși sunt destul de plicticoase, ele o amuză și o interesează. Sper să fie și cu mine tot așa.”

(imagine probabil din primii ani ai mariajului)

O privire ceva mai romanțioasă asupra cuplului Spiru și Ana Haret

Interviu luat Anei Sp. Haret, anii 30

          (va urma)

Plimbare de seară. Mihai Haret (I)

La cuvenita plimbare de seară, mă duc pașii pe Calea (bucureșteană, a) Victoriei. Plec din piața omonimă, iar la a doua intersecție mi-este inevitabil să nu întind gîtul în lungul străzii de acolo, Gheorghe Manu pe nume, mai exact pe „mîna” ei dinspre est/bd. L. Catargiu.
Fac asta cu gîndul la înaintașul montaniard Mihai Haret, care locuia pe acolo, la numărul 7 mai exact.

În stînga Calea Victoriei, mai exact segmentul ei ce duce în piața omonimă.

Din același punct, în sens opus, către Calea Victoriei pe care am lăsat-o în urmă. Seară de ianuarie, nițeluș rece, cu inerent apus devreme al soarelui.

Parcă îi simt prezența. Iar imaginația pornește a și-l imagina, cum va fi stat, la răscrucea unde stau eu acum, la 2025.
.
Apropo, se fac 85 ani, de cînd a plecat din astă lume. Dumnealui venind aici la 1884, la sfîrșit de martie parcă (asemenea altui premergător al nostru și colaborator al său, Radu Țițeica).

                                           

Las baltă Podul Mogoșoaiei și o iau pe Manu, pe de o parte crispat, pe de alta doritor să simt vreun semn al prezenței lui Haret (firește, doar în mintea mea).

                                             Lăsînd în urmă Calea Victoriei...

Crispat, nu neapărat din teama ce însoțește meditațiunile la cei duși (iar acum fiind, la fix, întuneric afară!), ci pentru că, în nemernicia mea, am scris destul de critic, despre cel în cauză.
Critic, iar totodată fără să dau înapoi, să bag bemoli, cum mi s-a întîmplat de pildă față de un Emilian Cristea.

Ea e casa Spiru Haret. Nu știu dacă acel om de știință (și politician) a ridicat-o, ori a cumpărat-o.

Cert este că după decesul acestuia din 1912, soția sa l-a înfiat pe nepotul Mihai Gold, care inițial s-a numit
Gold-Haret, iar apoi (prin demersuri juridice de care nu am idee) doar Haret.

Avea să înființeze după primul război mondial „Hanul drumeților”, transformat ulterior în Turing-Clubul României, cea mai puternică asociație românească de turism.

Clădirea, inițial cu un etaj, a fost renovată în ultimii ani, primind totodată în completare și cîteva etaje,
cum se mai practică în anii noștri (de pildă fostul sediul a Direcției V, din Piața Palatului).

Inevitabil, la așa vedere mi-am amintit spusele amicului (mult mai vîrstnic) Florin Ștefănescu, din Sinaia,
care l-a vizitat odată pe Haret, acolo.

Parcă și Cristache Dedula a pășit cîndva pe acolo, cînd, după spusele lui, și-a ridicat carnetul de membru
al „Hanului Drumeților”. Îl cunoscuse pe Haret la Peștera...

Nu aș putea spune, de ce n-am regîndit optica-mi despre Haret, care este tot aceea de acum cîteva decenii. Și ceea ce nu mi-i un semn / o notă bună.
Poate ar trebui la un moment dat să purced la așa ceva, deși nu-mi vine, cîtă vreme nu știu ca fanii dumnealui să fi dat înapoi, din elogiile pe care i le-au adus ori aduc.
Plus că, o revizuire a opticii mele despre Haret e posibil să cadă tot în brațele zeului meu tutelar, și anume agresivitatea. Iar prin urmare, cine știe ce alte neplăcute să adaug, relatărilor despre dînsul.

La o adică, sondînd nițel în interiorul meu, cred că tot rele aș aduce, legat de M. Haret. Da, sînt ticălos, dar altfel nu pot proceda. Ziceți că nu e bine, mai exact să aduc așa informații, și-n general să scriu ca aici? Se poate. Dar stau prost cu frînele, la mașinăria personalității personale...

(va urma)

PS
Privesc imaginea alăturată a lui Haret și mă traversează o interdicție din copilărie (foarte probabil generală, nu numai a mea): să nu-ți bagi nasul în ograda sufletească a altuia.
Este drept că atunci cînd se vine cu perii, cu laude la cineva, interdicția cu pricina nu se mai pune...


PS2
Poate util:

”O casă în Bucureşti

O casă în Bucureşti păstrează între zidurile sale amintirea vieţii lui Spiru Haret. Situată pe strada Gheorghe Manu (fostă Verde, fostă Lemnea) la numărul 7, este o clădire armonioasă, cu o arhitectură îngrijită, de stil neoclasic, cu elemente de decor în stil neobaroc. Cererea de autorizaţie datează din 1888. Planurile nu s-au păstrat, dar volumetria elegantă, proporţiile armonioase şi claritatea compoziţiei ar indica drept autor un arhitect talentat. Într-un articol foarte bine documentat din Jurnalul Naţional, se descrie istoria acestei case. Este interesant de văzut că un ministru al acelor vremuri a avut nevoie de două împrumuturi bancare pentru a-şi construi o casă (care nu este un palat), şi că i-au trebuit ani de zile pentru a-şi plăti datoriile.”

https://silviacolfescu.blogspot.com/2011/05/casa-spiru-haret-o-rusine-nationala.html
(cu eternul sfat de verifica informațiile care ne ajung sub ochi...)

Pe aceeași orbită... Despre băgăcioși. În suflet..

 După ce văd un film pe computer, îmi cad ochii pe alăturatul volum, în baza căruia altminteri mă tot moșmondesc la un material...

Și mă pălește aripa unei interdicții curente.

Și anume să nu te bagi/ne băgăm prea mult în sufletul cuiva.

Căci ăsta mi-i sentimentul, cînd văd acea copertă și cunosc, în acelați timp, că am a pureca în continuare la ea...

Și măcar de ar fi un cunoscut, deși nici așa nu e frumos, cu acel băgat în suflet... Mă atinge gheara acelei interdicții, de pildă, cînd mai meditez la nea Baticu. Mai exact, dacă e o treabă jocul ăsta precum cu o păpușă, cu o plastilină, pe care îl operez, cînd scriu ori gîndesc despre el.

La o adică, poate toți de dorim mai multă apropiere / băgat în suflet, din partea părinților... În același timp, ne deranjează cînd alții o fac - mult sau puțin, în funcție de cît de apropiați ne sînt. 

La chestiune, uneori apropierea asta poate fi prea mare, a vreunui părinte ori rude excesiv de băgăcioase.

Apropo de așa gîndit-mult, de la un timp m-a lăsat teama, ce nutream altădată, că umblînd prin zone neumblate ale minții (îndeobște neacceptate social), voi îînebuni la un moment dat, precum Nietzsche.
Nu mai am acest sentiment.
Parcă nici dorul asociat acelei temeri, de a ajunge faimos prin societatea românească.

Revenind, la acel băgat..., inevitabil răsare și dilema: cum e mai bine, să se gîndească vreunii/vrenunul precum susbemnatul, la noi cînd vom fi duși, ori deloc?

Cu lateralul, să se gîndească la ce am fost cu adevărat, ori a la cultul lui Eminescu (vezi statuia din fața Ateneului)?

Am probleme măricele...

... în zămislirea materialului despre Petru Vignali (1907-?). 

Una ar fi neputința mea de a scrie ca-n filme. Precum scriitori consacrați, care turuie / își aștern ideile infinit mai dezinvolți decît mine (așa mi se pare barim, și fără să mă uit ce s-a ales de vreun Marin Preda ori George Călinescu, ca sănătate)

Apoi, nu știu cum (și unde, ca amplasament în material) să tratez despre subiectivismul subiectului meu, Petrică.

Mi-o fi permis așa familiarism, față de careva care se duse, iar în același timp mă bag cu dezinvoltură în viața lui?)

Căci nutrește așa ceva (e om!), deseori din plin:

„În primele zile, pe valea Prahovei au început să circule, unul după altul, trenuri cu nemți în retragere [...] Fabrica de hârtie din Buşteni era proprietatea familiei Schill, de origine germană, dar stabilită de mai multe generații în țară. L-am văzut pe Schill cu toată familia, soția și doi copii, echipați de munte, fiecare cu un rucsac în spinare, îndreptându-se spre gară. S-au urcat într-un tren cu trupe germane şi au dis­­părut spre nord. Mi-a fost tare milă de ei: după trei sau patru ge­ne­rații de muncă cinstită şi constructivă, se întorceau în țara lor de baş­tină cu un rucsac de boarfe. N-am mai auzit nimic de soarta lor. Oameni cinstiți și foarte de treabă aceşti Schill, dacă Buşteniul era ce era, li se datora în mare parte lor.”

Pe felie, este de spus că ăi ca mine ridică mult ștacheta în respectiva materie, a identificării de subiectivism. Mai exact o fac din unghiul exclusului social...

Apropo. Scris-am de curînd ceva, în context, poate e de reprodus aici. La PS de pildă.

Și care nu aplică toleranța existentă între tipii dresați (mai exact cei din același grup).

(altminteri, eu scriu aici aproximativ la vîrsta cînd Vignali își așternea Amintirile, deci nu pot fi acuzat că vai!, m-am copt eu întru înțelepciune mai repede/mai mult decît el...).

...Mă uit la cele zise despre Schiel și nu văd vreun dram de înțelegere, de acceptare a realității. Și care uneori ne poate păli chit că, teoretic, nu o merităm. Dacă acel lucru se întîmplă, se întîmplă.

Indiscutabil dinastia Schiel a făcut lucruri frumoase la Bușteni. Dar erau și ei, asemeneea tuturor, oameni supt vremi/conjunctură.

Iar ultima a făcut ca Vaterlandul lor să cadă sub vraja lui Hitler, iar apoi acesta să conducă la conflict cu rușii. Inevitabil apoi lucrurile nu s-au putut produce decît cum s-au produs.  Și anume coalizînd cam toată lumea contra neamțului-șef din epocă.

Dl Schiel pleacă el cu un rucsac cu boarfe în spate, dat tot m-aș întreba dacă a făcut tot ce era posibil, pentru a nu ajunge la așa deznodămînt.

Din eleganță, nu-l mai caut aici de gesturi de susținere a Vaterlandului hitlerist, ori a vreunor inflamați compatrioți de etnie germană, din epocă.

Știu. Sînt (foarte) rău.

Între răutăți aș trece și atenția ce dau grafierii greșite a numelui acelei: Schill.

Ori faptul că  Petru V datează naționalizarea operată de comuniști la 20 iunie 1948, și nu 11 iunie . Iar el avînd totate motivele din lume pentru a reține momentul  exact (asta, îi iau tot eu apărarea, dacă nu a ținut să refuleze acel moment dureros, în care le-a fost confiscată mica fabrică de construcții a familiei.

La o adică, problema subiectivismelor poate fi rezolvată (deloc bătînd din palme altminteri) prin înțelegere. Prin a mă pune în locul aceluia. Este drept că așa atitudine naște pericolele, ce dnii psihologi pot descrie mai bine decît mine.

Eee, cam așa ceva am a gestiona, în zămislirea bietei mele mărgici, aceea a unui material despre cineva (Petru Vignali), care se va pierde în oceanul, dacă nu în infinitul spațiului scriselor omenești.

Ziceți că ce urît/deprimant gîndesc, imediat mai sus? Se poate, dar nici de refulat nu stau a refula asemenea constatare.

Cum inevitabil procedează ființele umane.

PS-ul de care pomeneam anterior (și care pleacă de la o notație aflată pe multe garduri din țară):

 „Acel Basarabia e România este precum a spune că România este Bulgaria (iar ultima conducând acel stat).

Mai exact Basarabia nu vrea să fie România, și spune asta din 1991 încoace, dacă nu mai demult.
.
Sloganul vehiculat de acel Vlad intră în contradicție cu ce vrea Republica Moldova. Și reprezintă o mare impolitețe, față de acel stat vecin.
.
Foarte probabil domnul George Simion nu mai intră în Basarabia din acest motiv.

 

PS
Nu știu dacă sunt neapărat al dracului pentru afirmațiile de mai sus.
Ci pur și simplu nu vreau să intru în vreo gașcă, ce vântură de pildă ideea de patriotism, strict în interes propriu.
.
Pot bănui de unde mi se atrage asemenea înclinație (unii îi spun de corectitudine în exces).
E de la statutul de exclus.
.
Nu mă joc cu această vorbă. Am moștenit respectiva stare de la mama mea, copil nu foarte dorit în Ardealul imediat următor primului război mondial. Și căreia i a murit de asemenea mama destul de devreme, obligată fiind apoi să plece prin țară.
.
Nici tatăl nu a stat foarte grozav, cu o mamă repauzată chiar mai devreme.
.
Inevitabil am moștenit acel gen de nesiguranță existențială.
.
Se pune problema de ce dracului nu îmi țin gura, dacă tot am ghinionul unei asemenea viziuni, asupra lumii.
.
Păi nu mi o țin întrucît posed - ca orice ființă umană - o agresivitate de descărcat, iar în paralel dorința de a ieși în relief.
Mi le a pus în brațe Creatorul, când m a trimis în viață.
.
Nu aș vrea totodată să se înțeleagă că, amintind detaliile biografice de mai sus, pozez în vreo victimă.
Nu aș avea nimic de cîștigat astfel, în operațiune de adaptare, cu cele pe care mi le a scos și scoate viața în cale...

E NOSTIM  că faptul divers care a generat postarea-mi reprodusă mai sus apare pe o filă a editurii Sânziana - care duce mai departe ștafeta publicației interbelice omonime, de care s-a îngrijit... Petru Vignali și la care era mai-mare unchiul său, Constantin Gane (cu banii omului de afaceri, viitor politician Gigurtu).