Pe aceeași orbită... Despre băgăcioși. În suflet..

 După ce văd un film pe computer, îmi cad ochii pe alăturatul volum, în baza căruia altminteri mă tot moșmondesc la un material...

Și mă pălește aripa unei interdicții curente.

Și anume să nu te bagi/ne băgăm prea mult în sufletul cuiva.

Căci ăsta mi-i sentimentul, cînd văd acea copertă și cunosc, în acelați timp, că am a pureca în continuare la ea...

Și măcar de ar fi un cunoscut, deși nici așa nu e frumos, cu acel băgat în suflet... Mă atinge gheara acelei interdicții, de pildă, cînd mai meditez la nea Baticu. Mai exact, dacă e o treabă jocul ăsta precum cu o păpușă, cu o plastilină, pe care îl operez, cînd scriu ori gîndesc despre el.

La o adică, poate toți de dorim mai multă apropiere / băgat în suflet, din partea părinților... În același timp, ne deranjează cînd alții o fac - mult sau puțin, în funcție de cît de apropiați ne sînt. 

La chestiune, uneori apropierea asta poate fi prea mare, a vreunui părinte ori rude excesiv de băgăcioase.

Apropo de așa gîndit-mult, de la un timp m-a lăsat teama, ce nutream altădată, că umblînd prin zone neumblate ale minții (îndeobște neacceptate social), voi îînebuni la un moment dat, precum Nietzsche.
Nu mai am acest sentiment.
Parcă nici dorul asociat acelei temeri, de a ajunge faimos prin societatea românească.

Revenind, la acel băgat..., inevitabil răsare și dilema: cum e mai bine, să se gîndească vreunii/vrenunul precum susbemnatul, la noi cînd vom fi duși, ori deloc?

Cu lateralul, să se gîndească la ce am fost cu adevărat, ori a la cultul lui Eminescu (vezi statuia din fața Ateneului)?

Am probleme măricele...

... în zămislirea materialului despre Petru Vignali (1907-?). 

Una ar fi neputința mea de a scrie ca-n filme. Precum scriitori consacrați, care turuie / își aștern ideile infinit mai dezinvolți decît mine (așa mi se pare barim, și fără să mă uit ce s-a ales de vreun Marin Preda ori George Călinescu, ca sănătate)

Apoi, nu știu cum (și unde, ca amplasament în material) să tratez despre subiectivismul subiectului meu, Petrică.

Mi-o fi permis așa familiarism, față de careva care se duse, iar în același timp mă bag cu dezinvoltură în viața lui?)

Căci nutrește așa ceva (e om!), deseori din plin:

„În primele zile, pe valea Prahovei au început să circule, unul după altul, trenuri cu nemți în retragere [...] Fabrica de hârtie din Buşteni era proprietatea familiei Schill, de origine germană, dar stabilită de mai multe generații în țară. L-am văzut pe Schill cu toată familia, soția și doi copii, echipați de munte, fiecare cu un rucsac în spinare, îndreptându-se spre gară. S-au urcat într-un tren cu trupe germane şi au dis­­părut spre nord. Mi-a fost tare milă de ei: după trei sau patru ge­ne­rații de muncă cinstită şi constructivă, se întorceau în țara lor de baş­tină cu un rucsac de boarfe. N-am mai auzit nimic de soarta lor. Oameni cinstiți și foarte de treabă aceşti Schill, dacă Buşteniul era ce era, li se datora în mare parte lor.”

Pe felie, este de spus că ăi ca mine ridică mult ștacheta în respectiva materie, a identificării de subiectivism. Mai exact o fac din unghiul exclusului social...

Apropo. Scris-am de curînd ceva, în context, poate e de reprodus aici. La PS de pildă.

Și care nu aplică toleranța existentă între tipii dresați (mai exact cei din același grup).

(altminteri, eu scriu aici aproximativ la vîrsta cînd Vignali își așternea Amintirile, deci nu pot fi acuzat că vai!, m-am copt eu întru înțelepciune mai repede/mai mult decît el...).

...Mă uit la cele zise despre Schiel și nu văd vreun dram de înțelegere, de acceptare a realității. Și care uneori ne poate păli chit că, teoretic, nu o merităm. Dacă acel lucru se întîmplă, se întîmplă.

Indiscutabil dinastia Schiel a făcut lucruri frumoase la Bușteni. Dar erau și ei, asemeneea tuturor, oameni supt vremi/conjunctură.

Iar ultima a făcut ca Vaterlandul lor să cadă sub vraja lui Hitler, iar apoi acesta să conducă la conflict cu rușii. Inevitabil apoi lucrurile nu s-au putut produce decît cum s-au produs.  Și anume coalizînd cam toată lumea contra neamțului-șef din epocă.

Dl Schiel pleacă el cu un rucsac cu boarfe în spate, dat tot m-aș întreba dacă a făcut tot ce era posibil, pentru a nu ajunge la așa deznodămînt.

Din eleganță, nu-l mai caut aici de gesturi de susținere a Vaterlandului hitlerist, ori a vreunor inflamați compatrioți de etnie germană, din epocă.

Știu. Sînt (foarte) rău.

Între răutăți aș trece și atenția ce dau grafierii greșite a numelui acelei: Schill.

Ori faptul că  Petru V datează naționalizarea operată de comuniști la 20 iunie 1948, și nu 11 iunie . Iar el avînd totate motivele din lume pentru a reține momentul  exact (asta, îi iau tot eu apărarea, dacă nu a ținut să refuleze acel moment dureros, în care le-a fost confiscată mica fabrică de construcții a familiei.

La o adică, problema subiectivismelor poate fi rezolvată (deloc bătînd din palme altminteri) prin înțelegere. Prin a mă pune în locul aceluia. Este drept că așa atitudine naște pericolele, ce dnii psihologi pot descrie mai bine decît mine.

Eee, cam așa ceva am a gestiona, în zămislirea bietei mele mărgici, aceea a unui material despre cineva (Petru Vignali), care se va pierde în oceanul, dacă nu în infinitul spațiului scriselor omenești.

Ziceți că ce urît/deprimant gîndesc, imediat mai sus? Se poate, dar nici de refulat nu stau a refula asemenea constatare.

Cum inevitabil procedează ființele umane.

PS-ul de care pomeneam anterior (și care pleacă de la o notație aflată pe multe garduri din țară):

 „Acel Basarabia e România este precum a spune că România este Bulgaria (iar ultima conducând acel stat).

Mai exact Basarabia nu vrea să fie România, și spune asta din 1991 încoace, dacă nu mai demult.
.
Sloganul vehiculat de acel Vlad intră în contradicție cu ce vrea Republica Moldova. Și reprezintă o mare impolitețe, față de acel stat vecin.
.
Foarte probabil domnul George Simion nu mai intră în Basarabia din acest motiv.

 

PS
Nu știu dacă sunt neapărat al dracului pentru afirmațiile de mai sus.
Ci pur și simplu nu vreau să intru în vreo gașcă, ce vântură de pildă ideea de patriotism, strict în interes propriu.
.
Pot bănui de unde mi se atrage asemenea înclinație (unii îi spun de corectitudine în exces).
E de la statutul de exclus.
.
Nu mă joc cu această vorbă. Am moștenit respectiva stare de la mama mea, copil nu foarte dorit în Ardealul imediat următor primului război mondial. Și căreia i a murit de asemenea mama destul de devreme, obligată fiind apoi să plece prin țară.
.
Nici tatăl nu a stat foarte grozav, cu o mamă repauzată chiar mai devreme.
.
Inevitabil am moștenit acel gen de nesiguranță existențială.
.
Se pune problema de ce dracului nu îmi țin gura, dacă tot am ghinionul unei asemenea viziuni, asupra lumii.
.
Păi nu mi o țin întrucît posed - ca orice ființă umană - o agresivitate de descărcat, iar în paralel dorința de a ieși în relief.
Mi le a pus în brațe Creatorul, când m a trimis în viață.
.
Nu aș vrea totodată să se înțeleagă că, amintind detaliile biografice de mai sus, pozez în vreo victimă.
Nu aș avea nimic de cîștigat astfel, în operațiune de adaptare, cu cele pe care mi le a scos și scoate viața în cale...

E NOSTIM  că faptul divers care a generat postarea-mi reprodusă mai sus apare pe o filă a editurii Sânziana - care duce mai departe ștafeta publicației interbelice omonime, de care s-a îngrijit... Petru Vignali și la care era mai-mare unchiul său, Constantin Gane (cu banii omului de afaceri, viitor politician Gigurtu).