Inevitabil cînd Cioran spune așa ceva, o zice și cu ochii la publicul său. De care nu pariez însă că se înnebunește după nuanțe, de pildă la afirmația citată mai sus.
sâmbătă, 6 iulie 2024
Coborîre pe Hornurile Văii Seci a Caraimanului, 29 iunie 2024 (III)
Coborîre pe Hornurile Văii Seci a Caraimanului, 29 iunie 2024 (III)
Mă îndrept către mica șa din stînga, către care am coborît un pic față de nivelul brîului, căci pe direct e o zonă mai pretențioasă.
Aș puncta că trec aici prin ceea ce aș numi padina lui Rafail, o ierbarniță alpină, o pîlnie teoretic mai puțin înclinată decît media zonei (de unde e bine să nu o iei la vale, căci după o vreme se rupe). Cîndva am descoperit-o cu mare încîntare, căci e mai mult decît neașteptată, într-o felie de munte aspru - de care avusesem impresia că ar conține doar văgăuni și pereți..
Brîul adăpostind crucea lui Rafail, dincolo de care se deschide, inevitabil tot în soare, vecina vale a Spintecăturii.
Brîul lui Rafail continuă teoretic spre nord, prin spațiul aparent fără stăpîn hidrologic dintre Hornuri și Valea Spălăturii. Din punct de vedere... uman, întîlnești imediat acolo o seninare, o zonă stîncoasă unde pasul prinde mai greu, iar totodată în aval se deschide hău serios.
Bucata pomenită mai sus se aflăm la înălțimea Șeii Gemenelor (din Creasta Picăturii, cea despărțind ograda Secii de a Văii Albe):
Deasupra amintitei seninări:
În aval, către Hornuri, padina lui Rafail - foarte probabil șaua aflată fiind ceva mai jos ținînd de Brîul Portiței.
Pe cînd mă aflu încă aici, aud inconfundabile zgomote de trece a omului, dinspre ulucul Hornurilor. E un cetățean (oare de ce nu folosim în așa situații formula un român, cum apare în mai toate informările media?), aflat nu departe sub brîu.
Din ce îmi spune, mu pare foarte cunoscător al locurilor, dar dacă a ajuns, singur acolo (și întreg) bănui că e ceva de capul lui.
Revenit în Hornuri, aflu de la dumnealui că a mai fost pe aici acum 30 ani, așa că nu mai ține bine minte locurile. Altminteri a venit de jos de tot, prin Kalinderu și poteca ce duce de-acolo în Seacă. Are cu el o sforicică, destul de scurtă (7-8 metri?), grație căreia și-a tractat - inevitabil în rate - rucsăcelul la săritori. Îmi pare destul de aerian, însă în paralel sînt invidios pe ușurința lui (altminteri apropiat mie, ca vîrstă) de a se mișca pe acolo.
Deși privindu-l neîncrezător, îl informez cum e cu restul drumului, îndemnîndu-l ca la Streașină să iasă pe ea în stînga. Totodată îl sfătuiesc să ocolească bucata imediat următoare a Hornurilor (cea raportată la locul unde ne aflăm) pe fețele din dreapta.
Omul îmi spune că e din Brașov, ba îmi dă și un nume, ceva a la Lori.
Mărturisesc a fi stat apoi cu ceva ghimpe în inimă, legat de reușita în amonte a omului, dar nu vor exista totuși semne auditive ale unei căderi (auzisem așa ceva, la căderea fatală a lui Palade, în 1985).
După un timp, pornesc și eu (dar la vale, firește). Mulți ani, mai exact de la 1991 toamna încoace, de la acest nivel am coborît prin padină, pe stînga, dînd coarda după un arbust de acolo, care mă duce peste ierburi abrupte pe platforma de piatră ce permite mai jos reintrarea în firul văii. Acum vreo doi ani ceva nu mi-a mai plăcut, în trecerea expusă ce urmează acolo, așa că ulterior, de la Rafail, am ținut talvegul. Cu mintea românului din urmă, mi se pare mai cusher pe vale, în porțiunea ce ocoleam altădată.
Nu mai dau de bucla ce pusesem în talveg la acel nivel (îndeobște, așa ajutoare rămîn), dar poate fi folosit acolo - cu prudența aferentă - un pic colțan, Grație lui cobor porțiunea următoare, inclusiv un prag mai răsărit.
În lateral, pe muchia sudică/pe dreapta, a Spintecăturii, o veche cunoștință, un bolovan legat de care - admit spășit - nu am revenit niciodată.
E posibilă pe aici vedere către muchia de unde privisem către Spălătură...
Care piton, vechi și amărît, e posibil a fi plantat de subsemnatul acum multe decenii (1984, alături de M. Sevac?). Deși a fost băiat cuminte în răstimp, cineva a ținut să-i mai tragă cîteva ciocane, apropiindu-l de stîncă...
Pe acolo, ca peste tot, mici fleacuri ce merg la inimă (în paralel cu grijile și suratele lor).
La o adică, însăși corpul acelei săritori constituie locul unde Sp. confluează cu Hornurile. Mai exact fisura din stînga e pendinte de prima, în vreme ce micul gang surplombant din dreapta are treabă cu H.
Legat de acel obiect casnic, zăpada iernii scurse îmi pare să-l mai fi teșit. Legat de el, ești tentat a boteza în ton locul, dar bănui că nu va sta o eternitate aici. La un moment dat (2022), în dreptul Rafailului nu ditai rezervor de plastic pentru apă, dar pesemne a fost lesne avalanșelor locului să-l ducă la vale, unde va bucura ochii altor colindători ai locurilor...
Săritoarea coborîtă, grație amintitului cui.. Cu ceva eforturi îmi amintesc descrierile clasice de pe aici, care indică în zonă săritoarea Neagră, respectiv (mai sus de ea), cea a Crucii. Cea din poză pare să fie cea Neagră, necomentînd ce au văzut înaintașii - de așa culoare - la ea...
Se înțelege că izoprenul, dus pe aici, și-a pus problema cu ce va fi greșit anterior în viață...
Mă apropii de banda ce leagă de partea inferioară a padinei lui Rafail (cea de care nu-mi mai arde, în ultima vreme...). E cea cu un pic de verdeață la capătul ei din dreapta, din poza de mai jos.
În răstimp, Picătura ține tot timpul companie vizuală, pe aici...
Iar vederea în sens invers,
surprinsă acum vreo două săptămîni, fiind așa:
Aproximativ în dreptul legăturii cu fețele, odihnesc în talveg - foparte probabil de multe decenii - două trepte metalice, parte a unei scări circulare ce nu poate fi decît de la Cruce (a Eroilor/cea mare, mai exact). Unde a fost amplasată ea - pe corpul Monumentului -, cît să o ia vitregia naturii la vale, nu pot pentru ca să știu...
Avansez apoi pînă deasupra unei săritori importante a locurilor (la baza ei, un rest de zăpadă)...
... cea denumită în unele ghiduri a Portiței - denumire pe care am binevoit s-o schimb, în tipărituri ale mele, cu a Spintecăturii. Nu de alta, dar e departe nu doar Portița, dar și brîul ei, mai la îndemnînă fiind numita Spintecătură.
Linia din stînga (poate de escaladat, ca variantă directă de acces în mica vale) merge o vreme cvasiparalel cu talvegul Hornurilor, apoi pornește cot accentuat către stînga, pentru ca mai sus firul ei de apă să se angajeze accentuat la dreapta, în pîlnia de acum clasă a Spintecăturii...
Apropo, cine să fi dat acest nume, dintre coautorii monografiei „Bucegii”, 1961, unde e pomenită întîia oară? O veni pe filiera Nae Dimitriu, sau Emil Cristea?
La chestiunea pitoanelor de rapel, nu am mai pomenit nimic de spiturile ce a instalat în zonă Ciprian [îmi scapă pe moment numele de familie, deși am făcut la un moment dat un drum pe munte împreună] de la Salvamont Bușteni, însoțit de confratele bucegist Codrin Rotaru. Poate am avut eu orbul găinilor, dar în aval de Săritoarea Mare nu am mai văzut vreunul...
Mai jos, linia rapelului. Mărturisesc a-mi fi fost cea mai neplăcută coborîre, căci te lași într-un gol căruia nu mă deranjează să îi fiu păianjen, dar pînă să ajung sub capacul nu mă pricep să-mi duc mîna fără oarece fricțiuni sub streașina de acolo...
Fisura din stînga săritorii (cea plătind impozite Spintecăturii), pe unde are loc escaladarea obișnuită.
Îndeobște, din punctul atins ies la stînga pe fețe, dar de data asta am preferat să continui prin talveg... Și unde, după o scurtă porțiune, m-a întîmpinat Brîul Portiței, marcat cu un feld e pat metalic, respectiv un palet lemnos de cărat mărfuri.
Deși mi-e jenă s-o spun, nu am mai pus la inimă așa apariții, ca în vremurile ecologic-revoltate de altădată...
Pe aici m-am abătut pînă pe muchia dinspre Spălătură, să văd ce mai face - ea, dar și pasajul ceva mai surpat, aflat nu departe pe brîu.
Inevitabil, priveliștea brăului spre Creasta Picăturii mi-a mers la inimă!
Îmi mențin părerea că acea porțiunea a brîului ar merita un alt nume. Nu de alta, dar pe principiul extensiei ar putea fi numit astfel pînă în Valea Albă!
Pe acolo, roiuri de musculițe (o fi sezonul lor...) a ținut să-mi dea incomodă binețe...
Fără grabă, am pornit spre Portița, unde era programată înnoptarea...
...Ca de obicei în ultimii ani, moșul care mă aflu a evitat trecerea mai subțirică aflată pe flancul Vîlcelului Mortului, în favoarea unei variante un pic mai jos.
Vîlcelul Mortului:
Las în urmă muchia ce desparte Mortul de Zangur...
În cea de-a doua pîlnie zanguriană pe care o străbate brîul...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)