Din cercetări istoriografice (I)

Da, șed precum buldogul pe cartea unui stimabil confrate (și pe care el o pune în contul altuia, plecat dintre noi).

Dacă observ eu bine, aici pleacă autorul (cel relatînd la persoana I) în cățărare. Îl asigură anterior de sus pe Duți, într-o regrupare precară, iar cînd acesta ajunge și el pe platformă, apoi „îmi dă materialul, continui”.
Se lasă apoi cu epopee curată, la capătul căreia Duți nu mai e dedesubt, ci deasupra. Mai exact întinde autorului o scăriță.

Situația îmi aduce de o relatare a lui Mircea Noaghiu, din cartea lui, „Pamir '77”. Unde o piatră din perete cade în capul unui doctor. Care se zvîrcolește etc.

Atîta doar că, dus la spital, în persoana lui descoperim pe altcineva. Pe Emilian Cristea, care e rezolvat astfel de lipsa traseelor alpine peste hotare (cu alt prilej, „nu ieșiseră actele”).

Înclin să cred că e vorba de un sindrom. Mai exact, cînd inventezi cu spor e posibil să îți apară asemenea acte ratate (căci altfel nu pot să mi le explic).

PS

Din „Sus la munte, la izvor”, cap. E. Cristea:

În <<seara ultimei zile de antrenament dinaintea ple­cării spre Kici Galai [...] nea Milică stătea la baza peretelui şi fă­cea ultimele ajustări tehnice:
– Ce zici doctore, mîine pe vremea asta...
În acelaşi moment se auzi o trosnitură seacă şi doctorul se prăbuşi la pămînt. De undeva de sus, din partea finală a traseului, se des­prin­se­se o pia­tră care îl lovise în creştet cu o forţă năprasnică. Omul se zvîr­colea, ge­­mînd de durere. Alături, pe ju­mătate înfiptă în pămînt, era pia­tra ace­ea înroşită de sînge...>>

La spital, nu pe doctor îl descoperim însă în rolul victimei:
<< – Te uiţi cu jind afară, nea Emiliane?
– Mă uit, că asta mi-a fost ultima şansă.
– Lasă dom'le, că la anul s-o mai organiza vreo expediţie.
– Doctore, ştii dumneata cîţi ani am eu?
– Vreo 50...
– [...] Să ştii că la anul ies la pensie [...]
– Acum cîteva luni [la peste 60 de ani] te-ai căţărat prin Fisura Ar­tei din Cheile Bicazului, pe traseul acela de gradul 6B. Crezi că noi nu ştim?>>