Vorba de mai suis se află totuși discutabilă... E totuși acolo o speranță, că va fi așa, dacă nu cumva o disperare, că Nu mai dispar dracului, problemele astea prin viață!...
M-a împins inclusiv un pic de Neghiniță a posta pe grupul Fb Coștilari un extras dintr-o carte (nu mai spun care), cerînd părerea acelora, dacă li se pare scrisă în urma parcurgerii terenului, ori doar din birou.
Cîteva trei-patru răspunsuri răutăcioase de acolo mi-au fost vînt în pînze, încîntînd același Neghiniță interior (la o o adică plăcerile pioase nu egalează în veci pe acelea ale viscerelor...). Parcă au fost și vreo doi mai așezați, care m-au contrazis la unele afirmații punctuale.
Nu i-am crezut. Dar pe seară m-a contactat Andrei Badea. Văzuse acea postare pe Coștilari, și a venit cu poze. Iar apoi a mai scos, din sacul lui.
- Creasta Văii Albe chiar e dreaptă. Nu cum spuneam eu.
- Se vede bine de tot Peretele Vulturilor din poteca Pîndă-Brîul Aerian, cu excepția (pe care Andrei acceptă greu) finalului Vîlcelului Policandrului.
- Nu există vreun turn
Nu mi-a căzut bine, deși teoretic scorul este egal, cu făcătorul textului din ”Singurătatea verticalelor”. Iar asta, pentru că întotdeauna te simți nașpa, cînd în vreo polemică ești prins greșind.
Cu speranța că nu mi-o voi lua în cap, nu mi s-au părut prea docți, pe Coștilari. Am convenit cu Andrei că inșii de acolo sînt cu gîndul la traseul din perete, nu la marșul de apropiere. Și oricum sînt prea itneri, pentru a se fi depozitat pînă și inconștient detalii asupra drumurilor parcurse.
E de revăzut textul Capitolului Cuxi, deși simt încă de acum că incidentul trebuie să ducă la sporirea vigilenței a ceea ce pun pe hîrtie, și nu la aruncarea copilului de îmbăiat, odată cu apa din covată.
***
La aceeași postare, cineva mă acuză de obsesie. Nu chiar în cuvintele astea spuse, pe Mititeanu și acea carte...
Nu a fost tare complicat a-l contracara,cu nuișlte mijloace de acum clasice („Care e problema că?”, „Dă-mi detalii...”) însă ideea/acuza - vădindu-se dureroasă / iar eu cu un fel de muscă pe căciulă. mi-am dts eama că e de tratat.
Tratatul nu înseamnă a renunța la acea campanie, nici la acea trăsătură (căci parcănu acolo ar fi remedierea). Ci la a accepta, mie et urbi orbi (deformez zisa latină) că da, am o obsesie, pe Mititeanu. Și pe corectitudinea din materialele aceluia.
Corectitudinea fiind o vorbă nu neapărat un pic mare, cît o apreciată socială (cu ochi înnegurați totuși) care ascunde altele, primitive. De pildă nesiguranța. ori un dor de a fi mai breaz, decît alții.
Deci e de acceptat acea pornire, acea obsesie.
Dincolo de faptul că ea nu întreabă, la ieșirea din suflet (ba și plătește bine-frumos, în trăiri), e de avut în atenție.
Obsedat pre Mititeanu...
Iar de aici e de-ncercat a sta pe sentiment.
Prea plăcut nu e (la o adicpă nu prea apuci să stai, căci sufletul fuge. Apuc să miros însă că lucrurile țin de situația fuziunii. Și uite-așa ajung iar la cxeea ce mi se pare a fi relația cu părinții.
La o adică, aceasta e de căutat la toți, căci așa vrea o construcție, să aibă o bază.
În ce privește așa urîtă mărturisire, că îl confund cu părinții mei, nu m-aș speria prea tare că se va profita de ea, că voi fi pus la zid. Nu mai dau motivele...
Să vedem ce va fi. Iar eu fiind ultimul partizan al vorbei destin. Adică una anticipează viitorul drept nemaipomenit. Asta nu înseamnă neapărat fericit, cît posedînd energie supranaturală (traduc incomplet, din mintea mea), iar cu așa ceva nu e chiar rău, prin prezumtiva existență...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu