De toate de mai sus înseamnă o felie de istorie (barim prin intermediul experiențelor mele), cît și una de psihologie, pe care am călcat fără să vreau, pe cînd ams cos din plin niște vechi înscrisuri personale. Mai exact, despre convorbiri cu înaintași montaniarzi, respectiv cu copii ale scrisorilor pe care le-am trimis unora dintre ei.
Dau să lecturez pomenitele materiale și mă ia mare gheară. Mai exact ceva se opune să fac respectivul lucru. Și nu se joacă, în opoziția aceea. Atuuri îi sînt ideea inutilități („Te-ai zbătut, ți-ai făcut iluzii, te-ai dat leu, și uite că nu ai ieșit nimic!”) și a nerespectului ce aș fi nutrit pentru respectivii.
Ghimpe este și ideea lui „Aha, crezut-ai că scapi, atunci, de belele vieții, dacă te apuci de-așa savantlîcuri?! Ei, uite că nu...!”, și tot așa amabilități.
Am purces totuși după o vreme la lucrul acelor însemnări.
N-a fost dracul atît de negru. Inclusiv în ale scrisorilor zise ireverențioase / de copil prost (zicea acea voce interioară...) trimise lui Valeriu Pușcariu și lui Ion Coman.
Mda... sentimentul de vinovăție.
La o adică, și dincolo de faptul că la vreun moment dat e la putere, iar uneori nu (atunci, e la frîiiele personalității, îndrăzneala, tupeul, agresivitatea), el reprezintă cantitatea de neplăcut a vieții de care am fugit.
Și care își ia pe umeri diferite haine, precum reproșurile pomenite în aminte.
**
Legat de acele scrisori, mă opresc la aceea trimisă lui Valeriu Pușcariu.
Indiscutabil, dumnealui (n. 1895 parcă) și-o avea reușite profesionale, umane, plus prin branșa organizării turismului (ca fruntaș al Turing-Clubului României). Dar, pe linia ultimă, am avut - la acel îndepărtat 1985 - și ceva reproșuri. I le-am trimis în acea misivă, iar adresa destinatarului nefiind neapărat greșită.
Cert este că dl Pușcariu nu mi-a răspuns.
I s-o fi tras de la vîrstă, deși nu aș băga mîna în foc.
Stilul subsemnatului nu era cel mai diplomatic din lume. Însă eram un purice viu. Adică atent la domeniu, și nu neapărat dușman adevărului.
Totodată.
Într-adevăr, a la longue totul este deșertăciune. Deci inclusiv părerile mele, rîndurile în domeniul muntelui vor ajunge prăfuite, poate și caduce.
Dar mă bucur că ele stau pe poziții egale, ca obiect de studiu, pentru cine va dori să știi una ori alta despre muntele românesc. Nu va mai domina tot, ca în acel 1985, tipăriturile taberei dlui Pușcariu (ah, ce enervant îmi era acel sentiment, pe atunci!).
Valeriu Pușcariu:
(imagine datorată Radiodifuziunii române)
Subsemnatul, în epocă:
În ciuda silențium-ului care a însoțit acea scrisoare ori alta, între respectivii se ducea vestea. Îmi aduc aminte că Valentin Borda era la curent, în anii 1980 că frecventez cercul lui Albotă, deși el nu trecea pe acolo și în sine nu-și bătea capul cu ce se întîmpla în respectivul mediu..
PS
Interviul luat de V. Borda și N. Simion („Ani de drumeție”, 1976) lui Valeriu Pușcariu:
Speolog. Membru fondator şi vicepreşedinte (1938–1947) al Turing Clubului
României. Membru al Comisiei monumentelor naturii, începînd din 1944. Membru al
Uniunii internaţionale pentru conservarea naturii şi a resurselor sale, din
anul 1960. Autor a numeroase lucrări de turism. Unul din cei mai activi şi
perseverenţi apărători ai conservării naturii.
ÎN ROMÂNIA
TURISMUL ARE O VECHE TRADIŢIE
– După cîte ştim,
dumneavoastră, Valeriu Puşcariu, cunoaşteţi cele mai multe şi mai interesante
evenimente legate de dezvoltarea turismului modern românesc. Aţi participat
nemijlocit la făurirea istoriei lui, ducînd mai departe acţiunea unor
înainte-mergători ca Ioan Turcu, Alexandru Vlahuţă, Mihai Haret, Calistrat
Hogaş, Nestor Urechia. Aţi colaborat, într-un fel sau altul, cu atîţia din
conducătorii vechilor asociaţii, cu membrii acestora, mulţi dintre ei fiind, la
vremea lor, sau continuînd sa fie încă personalităţi ale ştiinţei şi culturii
noastre: Emil Racoviţă, George Vîlsan, Ion Simionescu, Emanoil Bucuţa, Simion
Mehedinţi, Constantin Motaş, fraţii Şerban şi Radu Ţiţeica. Astăzi, pe bună
dreptate, între confraţii dumneavoastră de aceeaşi vîrstă sau mai tineri,
sîn-teţi recunoscut ca un adevărat şef de şcoală. Prestigiul de care va
bucuraţi constituie, fără îndoială, consecinţa unui travaliu imens, desfăşurat
pe o perioadă ce depăşeşte, practic, o jumătate de secol; răstimp suficient
pentru a deveni, acum, cel mai autorizat martor al unor întîmplări revolute,
dar şi un cronicar în memoria căruia s-au adunat, rînd pe rînd, faptele ce
pledează pentru glorioasa tradiţie a turismului din România.
Am dori să vorbim
despre
toate acestea pe îndelete, sa le evocăm, dacă e posibil în succesiunea lor
cronologică, aşa încît să realizăm o imagine cît mai clară a evoluţiei, în timp
şi spaţiu, a acestei activităţi dinamice şi complexe, care este turismul, şi
care tinde să devină o ramură a economiei naţionale. Considerăm însă că cea mai
potrivită intrare „în subiect" ar fi o trecere în revistă a paşilor făcuţi
de turismul nostru şi, în context, urmărirea modului cum a progresat însăşi
ideea de drumeţie la români...
– Drumeţia pe pămîntul de la Dunăre la Carpaţi se practică
din timpuri imemorabile. Din păcate, nu dispunem de documente scrise despre
acest lucru, dar folclorul nostru e bogat în informaţii. Apoi sînt
descoperirile arheologice care atestă şi ele, tradiţia călătoriei. Eu aş aminti
aici numai fenomenul transhumanţei. despre care Ovid Densuşianu, Nicolae
Drăganu şi alţii au scris studii competente. Se ştie însă cu precizie că, în
evul mediu, în 1514, au plecat din Ţările Române, ca să participe la Conciliul
din Constanza, trei reprezentaţi: mitropolitul Grigore Ţamblac, boierul
Dragomir şi Gheorghe din Sămurşeni (Moldova). Ceva mai tîrziu, înainte de
secolul al XIX-lea, au făcut călătorii lungi în lume stolnicul Constantin
Cantacuzino (în Italia). Dimitrie Cantemir (în Turcia, Persia şi Rusia),
tipograful Mihail Ştefan, mesagerul lui Constantin Brîncoveanu, în Gruzia, Milescu Spătarul în apusul
Europei, în Rusia şi chiar în China. Să nu-l uităm, de asemenea, pe Nicolae
Olahus, prieten bun cu Erasmus din Rotterdam, sau pe domnitorul pribeag Petru
Cercel, fiul lui Pătraşcu Vodă şi fratele vitreg al lui Mihai Viteazul.
– Nicolae Iorga, în
„Călători, ambasadori şi misionari în ţările noastre şi asupra ţărilor
noastre" (1899), în „Istoria românilor prin călători" (1922), ca şi
alţi cercetători, evocă numeroase momente care au ca eroi drumeţi străini pe
meleagurile româneşti. Cîteva nume am vrea să amintim, ca o completare la cele
relatate de dumneavoastră. Despre Publius Ovidius Naso se spune că ar fi primul
„turist" la Pontus Euxin. După el, mult mai tîrziu, au trecut pe la noi
Peter Sparnau, Ulrich von Teunstadt, ieromonahul rus Zosima, francezul
Fourquevaux. Francezul acesta a rămas foarte impresionat de graţia femeilor.
„Femeile – scria el – erau atît de sprintene ca dănţuitoarele din Spania, care
saltă aşa de uşor încît o foaie de trandafir pusă în papucul lor nu se ofileşte".
Au umblat prin Ţările Române Pierre Lescalopier, Giovanni Botero, Paul de Alen
şi Charles de Joppecourt., Cîmpiile Moldovei sînt foarte îmbelşugate, udate de
izvoare frumoase şi de rîuri care le fac roditoare", observa acesta din
urmă, impresionat de peisajul întîlnit. Dar am vrea să ne apropiem cu evocarea
de zilele noastre...
– Am să mă refer la mişcarea turistică organizată din
secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Vă previn însă că nu voi intra, aici, în
detalii. Dacă aş face-o, aş divulga ,,secretele" pe care le deţin pentru
“Istoria turismului din România". Şi-apoi sînt convins că lucruri
deosebite, unele chiar necunoscute mie, vă vor spune toţi interlocutorii pe
care, rînd pe rînd, îi veţi aborda pentru această carte. Voi încerca să fiu
concis în exprimare, cu toate că nu văd cum aş reuşi să limitez, practic,
spaţiul evocării.
– Atunci nu-l
limitaţi, dar nici nu ocoliţi, din dorinţa de a le păstra pentru cartea
dumneavoastră, date şi informaţii interesante...
– Mişcarea turistică organizată pe pămînt românesc s-a
conturat în a doua jumătate a secolului trecut. Aceasta e o axiomă. Călătoriile
românilor, în interiorul ţării, sau ale străinilor pe drumurile ei erau
numeroase. Cantemir, de pildă, în ,,Descriptio Moldaviae", prezintă
obiceiuri, peisaje, fapte, oameni. El
le-a cunoscut pe acestea la ele acasă. Deci a călătorit. A privit Ceahlăul din
apropiere, deşi nu l-a urcat. De demult îl urcaseră însă dacii, ciobanii români
şi schimnicii.
Prin Ţările Române, de-a lungul şi de-a latul lor,
continuau, cum am spus, să umble şi străini. Cîteva nume e bine să fie citate:
Del Chiaro, în vremea lui Brîncoveanu şi a lui Constantin Cantacuzino, Poster
şi Boscovich, Spallanzeni – naturalist care descrie Valea Prahovei şi Carpaţii
– Ludovic von Sturmer, Wilkinson... Ceva mai tîrziu vin alţii să ne viziteze şi
să scrie despre noi: Ulvsse de Marsillac, în 1877, redactează un ghid al
Bucureştilor; englezul John Paget şi germanul Johann Michael Salzer străbat o
parte din Bucegi şi urcă Ceahlăul în 1860; Bouquet remarcă personalitatea
arhitecturii româneşti, frumuseţea peisajului, a portului nostru. Mai amintesc pe geograful Emmanuel de
Martonne, Charles Diehl, Henri Focillon.
Dar, ca să nu ne lungim prea mult, am să mă limitez la
perioada primelor preocupări de turism organizat. Fac însă, mai întîi,
afirmaţia că turismul s-a dezvoltat, în bună măsură, în jurul mănăstirilor, în
zilele sărbătorilor folclorice şi în staţiunile balneoclimaterice.
Drumeţia de munte – cea organizată – îşi are începuturile
în Transilvania.
– Ioan Turcu, în
„Excursiuni pe Munţii Terei Bârsei şi ai Făgăraşului din punctul la Om de pe
Buceciu pînă dincolo de Negoiul" (Braşov, Tipografia A. Mureşeanu, 1896)
pomeneşte de avocatul Iosif Puşcariu din Braşov, pe care l-a întîlnit la Omu !
Tot atunci s-a întîlnit, sus pe munte, şi cu nişte „domni din Sinaia"...
– Da, pentru că Bucegii erau cutreieraţi deja de multă
vreme de excursionişti veniţi din ambele versante – al Prahovei şi al Branului.
– Să revenim însă
la expunerea dumneavoastră de consemnare a principalelor momente privind
turismul organizat.
– Faptul că primele asociaţii turistice au fost înfiinţate
în Transilvania este explicabil prin situaţia economică şi politică mai
deosebită a acestei provincii româneşti. Trebuie semnalat însă că, în lucrările
de popularizare a mişcării turistice redactate de saşi, ca şi în lucrările
ştiinţifice premergătoare străine, se păstra toponimia românească atunci cînd
se dădeau denumiri de locuri geografice. Menţionăm astfel denumirea Lacu Roşu
(Veres to), care au dat-o primii cercetători ai regiunii Karl Benke (1853V E.
Bielz (1857). Fr. Herbich (1866), în loc de Gvlkos-to, numire adoptată
ulterior, cum am arătat într-o broşură la împlinirea centenarului formării
acestui lac (1937). Naturalistul Spallanzani aminteste în memoriile sale cu
mult înainte (sec. al XVIII-lea) de Culmea lui Făt din Munţii Făgăraşului, iar
geograful Adolf Schmidl în ,,Das Bihargebirge" (1863) foloseşte numai
toponimia românească a locurilor – din păcate multe dispărute astăzi – printre
care şi indicaţii asupra celor trei Pietre Grăitoare din Munţii Apuseni.
Un mare rol în stabilirea toponimelor reale, iniţiale,
l-a avut Ion Simionescu. El a redat denumirile româneşti ale multor munţi, văi
şi lacuri. A făcut-o deoarece şi-a dat seama că în publicaţiile săseşti şi
ungureşti, ca şi în hărţile apărute în aceste limbi, toponimele româneşti erau
denaturate.
– Să continuăm însă
cu evocarea asociaţiilor turistice...
– În România ia fiinţă în 1895 Societatea carpatină din
Sinaia. Avea, ca întemeietor, pe Tache Ionescu. Dintre realizările societăţii
menţionez: desfundarea şi amenajarea Peşterii Ialomiţei, deschiderea drumurilor
de munte, construirea primelor case pe Caraiman şi Omu, organizarea de excursii
colective.
Intre 1903–1916. funcţionează Societatea turiştilor
români, care cuprindea printre membrii săi figuri de distinşi intelectuali ai
vremii: Ludovic Mrazec, Simion Mehedinţi, Gh. Munteanu Murgoci, Grigore Antipa.
Societatea a construit casa Grindu din Piatra Craiului, a publicat un anuar şi
a cultivat dragostea pentru munte, pentru drumeţie în sufletele unor entuziaşti
ca Bucura Dumbravă, Nicolae Bogdan, Dr. Alceu Urechia, Mihai Haret. Unii dintre
aceştia au devenit apoi ctitorii viitoarei asociaţii turistice Hanul
drumeţilor, înfiinţată în primăvara lui 1921, care îşi propunea să încurajeze
“turismul pe jos" sau drumeţia, singura în măsură să fie practicată de
categorii cît mai largi de oameni. De remarcat că la sfîrşitul aceluiaşi an, ia
fiinţă la Cluj, din imboldul profesorului Emil Racoviţă, societatea de turism
Frăţia munteană cu scopul ,,de a strînge într-un mănunchi puterile celor care
iubesc munţii". În 1925 grupul întemeietorilor Hanului drumeţilor
transformă această organizaţie în Turing Clubul României (T.C.R.), asociaţie de
turism pentru protecţia naturii. În jurul anului 1930 Turing-Clubul României
avea următoarele secţii: Bucegi, cu sediul la Sinaia, Braşov, Munţii Apuseni,
cu sediul la Cluj. Bucovina, cu sediul la Cîmpulung Moldovenesc.
Propaganda şi realizările Secţiei Munţii Apuseni din
Cluj, unde ia fiinţă secretariatul tehnic al T.C.R., contribuie în scurt timp
la înfiinţarea de noi secţiuni în Transilvania: Retezat (Deva, 1933), Maramureş
(Sighet, 1934), Arad (1935), Satu Mare (1936), Banat (Timişoara, 1937), numărul
membrilor secţiei din Transilvania şi Banat ajungînd în 1937 la aproape 1600.
Din 1937 pînă în 1947 mai iau fiinţă în cadrul T.C.R.
secţiile: Sibiu, Prahova (Ploieşti), Tîrnavele (Blaj) şi Vrancea (Focşani),
numărul membrilor T.C.R. fiind de peste 6000, din care aproape 1/3 înscrişi în
Centrala din Bucureşti.
Trebuie precizat că preocupările principale ale centralei
T.C.R. sau ale secţiilor convergeau spre următoarele direcţii:
excursii colective, conferinţe de propagandă, cursuri şi concursuri de schi,
construirea şi marcajul drumurilor şi potecilor turistice, hărţi, monograiii
turistice, case de adăpost, educaţia turistică a membrilor.
– Cunoaştem din
“Enciclopedia turistică", publicaţie anuală, pe care aţi condus-o - între anii
1941–1947, rolul însemnat pe care l-aţi avut, atît pe plan organizatoric cît şi
ca propagandist, pentru cauza turismului. Aţi avut însă un rol deosebit şi în
promovarea publicisticii de turism. Ne-aţi
putea indica principalele dumneavoastră realizări în această direcţie ?
– Opera turistică de lămurire şi propagandă s-a desfăşurat,
iniţial, din motivele pe care le-am arătat la începutul convorbirii noastre,
mai ales în Transilvania.
În cadrul secţiilor Turing-Clubului României, al
„Extensiunii universitare" şi al „Astrei" am ţinut sute de conferinţe
în diferite oraşe, am organizat excursii în diferite regiuni de munte, în Delta
Dunării, Maramureş, Bucovina...
Am contribuit la organizarea balurilor pentru strîngerea
fondurilor necesare construcţiei casei Muntele Băişoara.
În anii 1937–1939, cînd programele de radio erau
întocmite de subtilul poet V. Voiculescu,
am prezentat frumuseţile şi pitorescul regiunilor turistice. Un ecou impresionant l-a avut expoziţia itinerantă: „Oameni şi
locuri din Ardealul de nord", organizată după odiosul dictat de la Vieana,
în 1940–1941, întîi la Bucureşti şi apoi în oraşele: Timişoara, Arad, Alba
Iulia, Turda, Braşov şi Sibiu.
În ce priveşte activitatea publicistică pe tărîm
turistic, ea este cuprinsă în diferite ziare şi publicaţii ce existau în
perioada cît am locuit la Cluj. Articolele
mele au apărut în revistele: „Societatea de mîine", „Boabe de grîu",
„Gînd românesc", „Transilvania", în „Revue de Transylvanie",
condusă de inimosul academician Silviu Dragomir.
– Aţi putea să ne
spuneţi la care din lucrările pe care le-aţi scris ţineţi mai mult, avînd în
vedere, desigur, contribuţia pe care au adus-o la dezvoltarea turismului şi
ocrotirea naturii ?
– E foarte greu de spus, Totuşi, voi încerca o schiţare
cronologică, referindu-mă la cele principale.
Găsesc că pot menţiona pe primul loc „România balneară şi
turistică" (1932), scrisă în colaborare cu Emil Ţeposu, premiată de
Academia Română, considerată de scriitorii Emanoil Bucuţa şi Cezar Petrescu,
drept primul ghid al ţării noastre. „Enciclopedia turistică", al cărei
redactor-şef am fost, era recomandată de prestigioasa revistă ştiinţifică „N.
Adamachi" din Iaşi în 1942 „ca un minunat îndemn la drum, care nu trebuie
să lipsească de pe masa de lucru a nici unui intelectual român", iar
scriitorul Emanoil Bucuţa (1943) găsea că „toată ţara cu frumuseţile şi cu
durerile ei se desprind din aceste foi".
Ţin, fără îndoială, la studiul „Turismul în
România", publicat în Enciclopedia României (1943), care a atras atenţia
geografilor noştri şi, fireşte, la “Ocrotirea naturii" – devenită de
curînd “Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător" şi intrată în al
20-lea an de apariţie – în paginile căreia mă străduiesc, în calitate de
prim-redactor, să imprim, între altele, şi necesitatea unei concilieri între
ceea ce se numeşte eficienţa economică a turismului şi primatul ocrotirii
naturii.
Continuînd ideea abordată la început, menţionez că în
anul 1947 Turing Clubul României poseda 19 case de adăpost, situate în Carpaţi. Precizez, de asemenea, ca T.C.R. a funcţionat pînă în anul 1947.
– Pînă în anul
1947, cînd a început acţiunea de reorganizare a mişcării turistice pe baze noi,
au existat în ţara noastră, în afară de T.C.R., şi alte asociaţii turistice. O
enumerare a lor ar fi deosebit de
instructivă, mai ales că, despre ele, nu mai vorbeşte nimeni în ultima vreme...
– Am să menţionez, mai întîi, pe cele înfiinţate din
iniţiativa particulară, căci, de la jumătatea deceniului al IV-lea al secolului
nostru, statul român îşi asumă, parţial, patronarea şi organizarea oficială a
turismului.
În 1902, la Iaşi, se constituie Societatea de gimnastică,
sport şi muzică, cu activitate turistică în muntele Ceahlău. O bună activitate
turistică a desfăşurat Asociaţia drumeţilor din munţii înalţi ai României
(A.D.M.I.R.–1929) în Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş, Iezăr-Păpuşa. Asociaţia
turistică România pitorească (A.T.R.P.) marchează poteci în munţii Ciucaş şi
Penteleu, construieşte o casă de adăpost pe muntele Ciucaş, organizează
excursii şi editează un buletin lunar. Clubul alpin român (C.A.R.) efectuează
ascensiuni grele în munţi, marchează şi el o serie de poteci pe versantul
nordic al Bucegilor, editează un foarte preţuit buletin alpin. În masivele
Bucegi şi Piatra Craiului activa, de asemenea, Clubul carpatin român (C.C.R.).
În munţii Lotrului, Cibinului şi Sebeşului îşi făcea simţită prezenţa asociaţia
Munţii noştri. Alături de aceste organizaţii funcţionau şi altele despre care
astăzi îşi aduc aminte prea puţini. Iată numele lor: Dor de ducă, în Bucureşti;
Amicii Predealului; Clubul turistic din Oltenia; Clubul turistic bănăţean din
Caransebeş; Brădetul din Sibiu; Hai la drum, în Bucureşti ş.a.
– Am aflat, în
perioada documentării pentru discuţia cu dumneavoastră, că în 1919 s-au pus
bazele unei asociaţii turistice muncitoreşti. Se numea Prietenii naturii şi
avea cincisprezece filiale răspîndite pe tot cuprinsul ţării. După 1921, anul
creării Partidului Comunist Român, asociaţia a fost folosită de către partid ca
un cadru propice şi eficace pentru îmbinarea activităţii turistice propriu-zise
cu munca de educaţie politică şi patriotică.
– Această asociaţie era, într-adevăr, destul de dinamică.
Trebuie precizat însă că şi din celelalte asociaţii făceau parte, ca membri
titulari, muncitori sau cetăţeni cu o
condiţie socială şi materială mai modestă.
Statutele tuturor asociaţilor pe care le-am citat nu prevedeau, ca o
condiţie a intrării în rîndurile lor, vreo clauză care să se refere la
profesie, naţionalitate sau origine socială.
– Aţi amintit, ceva
mai înainte, principalele asociaţii care promovau turismul de munte. Se
practicau, totuşi, în anii la care va referiţi, şi alte forme de turism –
turismul automobilistic, ciclismul, campingul, turismul fluviatil şi maritim...
– Existau organizaţii ce patronau şi sprijineau aceste
forme de turism. Cea mai importantă a fost Automobil-Club regal român, în
Bucureşti. Avea filiale la Cluj, Iaşi, Cernăuţi, Timişoara, Sibiu. În jurul
anului 1930, au funcţionat şi cîteva întreprinderi comerciale – sau asociaţii
de propagandă – care se ocupau de organizarea unor excursii mai lungi, în
grupuri, în ţară şi în străinătate. Existau un oficiu de călătorie al C.F.R. şi un serviciu de turism C.F.R. Existau, de asemenea, Societatea
academică de turism şi Federaţia societăţilor de turism din România. Precizez,
la sfîrşitul acestei sumare incursiuni în istorie, că în 1926 s-a constituit
Oficiul Naţional de Turism, pe criteriile de organizare formulate de Emil
Racoviţă şi că, în 1936, se legiferează funcţionarea lui, desfăşurîndu-şi
activitatea pe lîngă Ministerul de Interne. Aş vrea să reţineţi, în fine, că în
anii celui de al doilea război mondial, pînă prin 1948, preocupările pentru
turism au fost, evident, diminuate din cauza condiţiilor speciale din acea
vreme, Nu pot afirma însă că drumeţii pasionaţi nu au găsit, chiar în astfel de
condiţii, o oră de răgaz pentru o
excursie. Unii făceau ascensiuni în munţi,
în armată fiind, duminica sau în zilele lor de permisie. Adaug chiar că în
perioada dintre 1940–1947 tineretul de la Universitatea din Cluj, refugiat la
Sibiu, ca şi Secţia de tineret a T.C.R., formată îndeosebi din studenţi de la
Politehnica din Bucureşti, au desfăşurat o vie activitate, nu numai ca
organizatori de excursii, dar şi de marcaje în diferite masive muntoase, ca
Bucegi sau Retezat.
– Mult timp,
tovarăşe profesor, activitatea şi călătoriile dumneavoastră s-au îndreptat mai
ales spre cunoaşterea problemelor legate de ocrotirea naturii. Aţi pledat în
favoarea lor, încă din 1921, odată cu întemeierea Hanului drumeţilor. Cînd s-a
înfiinţat prima Comisie a monumentelor naturii aţi devenit secretarul ei pentru
Transilvania, iar din 1944 membru al Comisiei monumentelor naturii pentru
întreaga ţară. Din 1950, cînd comisia a trecut sub auspiciile celui mai înalt
for ştiinţific – Academia R. S. România – aţi reprezentat ţara la diverse
conferinţe, simpozioane şi colocvii în Franţa, Olanda, Elveţia, R. D. Germană,
R. F. Germania, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Luxemburg, Uniunea
Sovietică, Iran, Zair... Aţi prezentat, în cadrul unor asemenea întîlniri
internaţionale, comunicări axate pe raportul ce trebuie să existe între turism
şi natură. Aţi susţinut ideile şi recomandările comisiei de experţi de la
Arieş.
– Este adevărat că am făcut parte, ca invitat al dr. Luc
Hoffmann, iniţiatorul acestui simpozion şi actual vicepreşedinte la Fondul
mondial pentru natură, din comisia de experţi, dar aş vrea să adaug că un
simpozion despre relaţiile dintre turism şi ocrotirea naturii al ţărilor
socialiste a fost organizat sub auspiciile Comisiei pentru ocrotirea
monumentelor naturii la Cluj în septembrie 1968, hotărîrile şi propunerile sale
fiind publicate în revista ,,Ocrotirea naturii" (tomul 13, nr. l, 1969).
S-a arătat atunci că printr-o planificare coordonată – care admite necesitatea
de a limita numărul vizitatorilor în parcurile naţionale şi rezervaţiile
naturale, de a ocroti flora, fauna şi alte obiective naturale (martori
geologici, zăcăminte fosilifere, peşteri) şi în general toate componentele
peisajului – se poate ajunge la o colaborare eficientă.
Fără îndoială, sînt extrem de instructive recomandările
Comisiei de experţi de la Arieş. Eu mi-am însuşit organic spiritul lor şi le
folosesc adesea ca argument atunci cînd sînt pus în situaţia de a
„explica" relaţia adevărată dintre turism şi ocrotirea naturii. Dar, pentru că le am la îndemînă, va
rog şi pe dumneavoastră să notaţi măcar cîteva propoziţii din ele. Iată,
bunăoară, ce se scrie aici: „Este necesar ca parcurile naţionale să fie
deschise publicului în limitele capacităţii lor de primire; dar recreaţia şi
celelalte valori social-economice nu trebuie să piardă din vedere primatul
ocrotirii sau al restaurării naturii bazate pe cercetări ecologice". Mai
departe, în acelaşi document se afirmă: „Este de dorit ca importanţa turismului
în natură, atît pe plan educativ, cît şi economic, să fie luată în considerare
la cel mai înalt nivel, să i se acorde toate înlesnirile de către ministerele
interesate, la acelaşi nivel cu celelalte activităţi sportive şi
culturale".
– În acest context
al grijii faţă de mediul înconjurător, de natură, v-am ruga să vă exprimaţi
părerea despre viitorul muntelui, în raport, desigur, cu tema pe care o abordăm
noi în această carte: turismul.
– Din punct de vedere turistic, muntele românesc are
perspective deosebite, fiind mult mai înzestrat decît munţii din alte părţi ale
lumii. Dar nu numai muntele e interesant pentru turism. Întreaga ţară oferă
faţete inedite pentru călătorul îndrăgostit de frumos. Şi asta spre deosebire
de ţări cu veche tradiţie turistică. În Italia, de pildă, poţi vedea oraşele,
poţi vedea monumentele civilizaţiei antice sau medievale, nenumărate muzee de
artă, dar un sat specific ca Ortisei din Dolomiţi, foarte vizitat, este o
raritate. La noi, pretutindeni întîlneşti lucruri deosebite. Satele noastre din
Maramureş sînt uimitoare, nu suportă comparaţie cu localităţile rurale din alte
state. Iar în organizarea diferitelor muzee, sîntem la loc de frunte în Europa.
Avem zone turistice complexe, minunate din toate punctele de vedere, cum ar fi
Ţara Haţegului şi Retezatul. Aici găsim „de toate": biserici vechi,
ctitorii ale cnejilor români cu o arhitectură originală, oameni îmbrăcaţi încă
în portul strămoşesc, un folclor variat şi opulent, obiceiuri cum sînt nedeile,
păstrate din vechime.
– Consideraţi că
patrimoniul nostru turistic este valorificat în mod eficient şi raţional ?
– Nu voi face o comparaţie cu trecutul. Baza turistică
românească contemporană, realizările complexe şi în acest domeniu, în ultimii
ani, nu pot fi comparate cu ceea ce exista înainte de al doilea război mondial.
Astăzi turismul e dirijat de stat, se dezvoltă planificat şi aduce mari
beneficii. De binefacerile lui se bucură întregul popor. În plus, vin atîţia
străini să-şi petreacă concediile estivale pe litoral sau în Munţii Carpaţi, în
Delta Dunării ori drumeţind de-a lungul şi de-a latul ţării. E un semn de
civilizaţie acest „puls" al turismului, cu nimic mai prejos – desigur,
păstrînd anumite proporţii – decît turismul în alte state europene. Totuşi, eu
cred că uneori s-au luat măsuri pripite, mai ales în ce priveşte legătura
firească între turism şi natură, despre care am vorbit şi mai înainte. S-a
greşit cînd, în Bucureşti, de pildă, din raţiuni determinate de sistematizare,
s-au sacrificat foarte mulţi arbori. Prea tîrziu s-a concretizat decizia
primăriei municipiului, dispoziţiile acesteia prin care se interzice să mai fie
tăiaţi arborii oraşului. Pentru
tăierea fără o justificare absolută a unui arbore în Capitală, vinovaţii sînt
acum pedepsiţi. Eu consider că nici
secarea lacului Greaca, cu ani în urmă, nu a dat agriculturii ceea ce se spera
că va da. Dar sînt şi alte exemple de
acest fel.
A doua parte a
convorbirii cu profesorul Valeriu Puşcariu s-a derulat în cîteva seri prelungi, acasă la domnia
sa, pe strada Stupinei din Bucureşti, începeam cu întrebări obişnuite, mai ales
despre activitatea privind redactarea şi editarea revistei „Ocrotirea
naturii". Avea mari dificultăţi cu ea într-o vreme. Ne întreba şi domnia
sa ce mai facem, preciza că ne-a întîlnit numele în vreo revistă ori că ne-a
auzit vocea difuzată la radio şi se bucura sincer de micile noastre succese,
încet, încet, discuţia se închega solid, căci profesorul, stîrnit de noi, evoca
momente trăite aievea în ţară sau peste hotare. Iar atunci cînd, în cursul
evocării, îşi cita propriul nume, ne ruga să fim atenţi la redactarea finală a
convorbirii.
Ne interesa, între
altele, să aflăm cum s-a înfiripat dragostea pentru natură şi turism a
profesorului.
– O dată precisă n-aş putea să va indic. Este cert însă
că dragostea pentru natură o am de la tatăl meu. Era din Sohodolul Branului şi
el m-a dus prima oară prin păduri şi munţi. În copilărie am cunoscut pădurea şi
viile de la Niculiţel, împrejurimile mănăstirii Cocoş, apoi Ozana lui Creangă
şi ruinele Cetăţii Neamţului, unde, în clasa I primară, am luat premiul I cu
cunună, la împlinirea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Apoi, îmi
amintesc de o întîmplare şugubeaţă, cînd eram elev în clasa a treia de liceu.
Tatăl meu a hotărît în vară să plece cu „maestrul" Iftiţă la Dorna, spre a
cumpăra cai frumoşi. A refuzat să mă ia dar, în înţelegere cu vizitiul, m-am
ascuns – pentru două pachete de tutun – în fînul din spatele căruţii, unde am
călătorit pînă la popasul de la Pătru Vodă. Acolo m-a descoperit tata. Deşi era
un om aspru, surprinderea a fost atît de mare, că nu m-a dojenit. I-am spus că
voiam sa văd şi eu locurile minunate de pe Valea Bistriţei şi m-a înţeles. A
fost prima mea ,,excursie" mai lungă. În liceul internat din Iaşi, l-am
avut profesor, nu numai pe Hogaş, ci şi pe Teodor Bădăran. Hogaş, la
literatură, ne punea să facem toamna, obligatoriu, cîte o compunere cu tema
,,Cum am petrecut vacanţa".
– Aţi drumeţit
împreună ?
– Cu Hogaş n-am călătorit, dar l-am întîlnit în munţi, la
schitul Durău. Era foarte simpatic, dar rustic.
Îmi vine în minte o altă excursie, de astădată iniţiată
de mine în vara anului 1914. Eram elev în clasa a VI-a a liceului internat din
Iaşi. L-am avut drept conducător pe cunoscutul profesor de ştiinţe naturale şi
în acelasi timp director al liceului – Teodor Bădărău. Am fost atunci pentru
întîia oară în Bucovina, fiind foarte bine primiţi de mitropolitul Vladimir de
Hepta. Am vizitat sate cu mănăstiri, trecînd frontiera vitregă chiar în ziua
declarării războiului din 1914. Relatarea acestei excursii am publicat-o în
cîteva numere din toamna anului 1914 în ,,Ziarul ştiinţelor şi
călătoriilor". În continuare, grupul de elevi excursionişti a coborît pe
plute Valea Bistriţei pînă la Răpciuni şi a urcat Ceahlăul.
Tot la Iaşi am luat parte la excursiile din anii
studenţiei. La Facultatea de ştiinţe am avut profesori pe Ion Borcea, Alexandru
Popovici, Ion Simionescu.
Cu ei şi cu şefii de lucrări Mihai David şi Constantin
Motaş am cunoscut bălţile de o neasemuită bogăţie – pe atunci – ale Jijiei,
frumuseţile pădurii Bîrnova şi ale Dealului Repedea, monument al naturii, de
unde se desfăşoară impresionanta privelişte a oraşului Iaşi. sau am cutreierat
pajiştile de sub muntele Rarău în căutarea florilor rare.
Deşi îndeosebi mă atrăgea muntele, tot în aceşti ani am
vizitat într-o vară litoralul. Am cutreierat pe jos. ori călărind pe un
măgăruş, coasta Mării Negre de la Capul Tuzla la Constanţa.
– De la Iaşi, după
război, aţi plecat la Cluj ca asistent al lui Emil Racoviţă. L-aţi cunoscut,
aşadar bine şi îndeaproape pe marele nostru biospeolog, cel care, cu ani în
urmă, vizitase regiunile polare sudice. Ce amintiri păstraţi despre el ?
– Emil Racoviţă este întemeietorul societăţii turistice
Frăţia munteană. Societatea a luat fiinţă În toamna anului 192 1 la Cluj, şi
acţiunea trebuie explicată, în primul rînd, prin dorinţa lui Racoviţă şi a
intelectualilor clujeni de a determina, imediat după război, şi în domeniul
turismului, o amplă mişcare românească. Asta cu atît mai mult cu cît în
Transilvania existau pînă atunci două societăţi turistice dinamice: Societatea
carpatină ardeleană din Sibiu şi Societatea carpatină ardeleană din Cluj. Una
dintre cele mai de seamă reuşite ale Frăţiei muntene a fost, fără îndoială,
introducerea, în cadrul diferitelor legi ce se elaborau atunci, a noţiunii de
turism. În acest sens, un rol deosebit l-a avut generalul Nicolae Vicol, fostul
preşedinte al „Societăţii de hidrologie medicală", înfiinţată în 1922.
– Sub îndrumarea
lui Emil Racoviţă aţi lucrat mulţi ani, din 1922 pînă în 1940, cînd eraţi
asistent la Institutul de speologie a Universităţii din Cluj. Am vrea să ştim
dacă aţi călătorit împreună...
– Da, de mai multe ori. Dar a fost suficient ca o singură
dată să-mi atragă atenţia asupra necesităţii ocrotirii naturii pentru ca
datorită respectului pe care i-l purtam şi influenţei pe care o avea asupra
mea, aşa cum spuneam, aceasta să devină lege pentru mine.
– Vă mai amintiţi
acea împrejurare ?
– Sînt în viaţă anumite momente pe care nu le uiţi
niciodată. Iar întîmplarea la care mă
voi referi a fost una dintre acestea. Era prin 1922. cînd am făcut prima
explorare de peşteri împreună cu marele savant...
Eu, prin tradiţie, ca descendent dintr-o familie de...
puşcaşi, care l-a dat, între alţii, pe Ion şi Sextil Puşcariu, eram un bun
ţintaş. Îmi plăcea vînatul la păsăret mic. Mă aflam cu Racoviţă la Gîrda de
Sus, la marginea unei păduri. În ziua aceea multe au fost păsările ce au căzut
victimele faimei mele de trăgător. Racoviţă m-a văzut şi mi-a spus: „Măi, Puşcariule, şi natura trebuie
ocrotită". Eu, înţelegînd aluzia, nu m-am dat bătut şi am replicat: „Bine,
dar dumneavoastră aţi vînat foci şi alte animale mari. Eu ? împuşc doar nişte
păsărele..." „Am ucis animalele fiindcă am fost nevoit să supravieţuiesc,
cînd mă aflam în imensităţile gheţurilor antarctice. Tu însă trebuie să ştii că
toată fauna acestui pămînt trebuie ocrotită. Chiar şi fauna subterană..."
De atunci am devenit un perseverent ocrotitor al naturii...
– Spre sfîrşitul
deceniului al treilea, în calitatea dumneavoastră de secretar general tehnic al
Turing Clubului României, aţi luat iniţiativa creării secţiunilor zonale ale
asociaţiei. Curînd aţi reuşit să
imprimaţi acestora o muncă eficientă. Ne-aţi declarat că văzînd, văzînd
Racoviţă că activitatea dumneavoastră era mult mai dinamică decît cea a
asociaţiei pe care o conducea, v-a felicitat şi v-a spus: „Acum este momentul
să vă dau vouă zestrea noastră". Aţi preluat deci şi activitatea Frăţiei
muntene. Asta se întîmpla în 1933, odată cu autodizolvarea Frăţiei muntene. De
ce s-au petrecut aşa lucrurile ? Era cumva obosit Emil Racoviţă ?
– Puţină oboseală se putea observa desigur şi la
Racoviţă. Dar Frăţia munteană nu a fost dizolvată, nici autodizolvată, cum
ştiţi dumneavoastră. E vorba numai de
contopirea ei în Turing Clubul României. Fuziunea a fost determinată de nevoia
unirii asociaţiilor turistice româneşti, adică de cuprinderea lor în cadrul
T.C.R., cea mai puternică asociaţie turistică din ţară. Se realiza astfel în
Transilvania o forţă egală cu aceea a Societăţii Carpatine ardelene din Sibiu.
Şi-apoi mai e ceva care trebuie
precizat, pentru a respecta adevărul: Frăţia munteană a fost prima asociaţie
românească ce a cerut fuziunea cu T.C.R. Celelalte manifestau tendinţe
divergente.
– Sperăm să avem
prilejul de a consemna, în viitoarele convorbiri, aspecte amănunţite despre
activitatea unora din asociaţiile turistice româneşti din Transilvania. Am
angajat deja discuţii, în acest sens, cu doctorul Caius Lepa, cu profesorul
Aurel Piţu şi cu Francisc Nistor. Poate ne vor spune ceva şi despre societatea
turistică Şoimii din Sibiu, condusă de Romul Popescu, şi despre Aurora, condusă
de I. Buşiţia, la Beiuş. Pe dumneavoastră v-am ruga, acum, să faceţi o
enumerare a principalelor călătorii peste hotare. Cu ce scop au fost ele
efectuate şi cu ce aţi rămas după consumarea lor ?
– Un scriitor francez scria: „Partir c'est mourir un
peu". Eu nu sînt de aceeaşi părere. Aş
spune, dimpotrivă, că orice călătorie îţi măreşte pofta de viaţă. Te îmbogăţeşte din toate punctele de
vedere. Aşa mi s-a întîmplat şi cred că toţi marii pasionaţi peregrini gîndesc
la fel.
– Ce locuri din
lume aţi cunoscut ? Ce ţări străine aţi vizitat ?
– Cunosc bine Munţii Tatra, o parte din Balcani, Rila şi
Rodopi, Triglavul iugoslav, o parte din Alpii Austriei, Elveţiei şi Italiei. În Alpii Dolomitici, care m-au atras
îndeosebi, m-am întîlnit, în 1934, la un refugiu, cu Albert I, regele Belgiei
în jurul căruia se aflau cîţiva ghizi bărboşi. În acelaşi an regele Albert I a
fost victima unui accident pe stînca Marches les Dames din ţara sa.
Am fost membru al Turing Clubului Italiei şi al Clubului
alpin francez. În comisia
„Androsace" a Clubului alpin francez am fost propus de profesorul Rene
Jeannel, fost subdirector al Institutului de speologie din Cluj şi apoi
director al Muzeului de istorie naturală din Paris.
În 1926 vizitam peşterile din Vraţa Balkan şi dormeam sub
cerul liber în Rodopi la sfîrşitul lunii septembrie, la frontiera
bulgaro-greacă. Am cercetat apoi
multe peşteri din Cehoslovacia, Austria, Ungaria, Italia, Iugoslavia. Cunosc complexele carstice Macocha şi
Demenova, măreaţa gheţărie Eisriesenwelt din Austria, vestita Postojna din
Iugoslavia, ţara lui Linne etc.
Ca asistent la Institutul de speologie din Cluj am ţinut
să cunosc pe unii din distinşii colaboratori ai profesorului Emil Racoviţă, cum
a fost Abbe Breuil, unul din cei mai de seamă preistoricieni, dar şi speolog
amator, pe care l-am condus la complexul carstic Ponorici-Cioclovina, pe cel
mai de seamă explorator al peşterilor din Bosnia şi Herţegovina, Karel Absolon,
căruia i-am făcut o vizită pe cînd se afla la Brno, sau pe savantul profesor
Wesenberg Lund din Copenhaga. Rezumînd, trebuie să spun că am explorat peste
800 de peşteri, în calitate de simplu cercetător sau de conducător al celor
două colective speologice, din Bucureşti şi Cluj, care activau sub auspiciile
Comitetului geologic (1952–1958).
– În afara
observaţiilor legate de specialitatea dumneavoastră, aţi urmărit, în aceste,
călătorii, şi alte obiective ?
– Am frecventat marile muzee de istorie naturală (Paris,
Viena. Monaco), numeroase grădini zoologice din Europa. În peregrinările mele
dinaintea celui de-al doilea război mondial am vizitat marile muzee de artă din
Europa (Viena, Praga, Paris. Roma, Dresda, Munchen, Madrid, Copenhaga). Reţin
proaspătă în memorie o călătorie prin Spania în anul 1929. Ţara aceasta m-a
atras prin originalitatea ei, prin creaţia artistică şi deosebita amabilitate a
oamenilor. Am văzut atunci Barcelona, Zaragoza,
Cordoba, Toledo, cu minunata pînză a lui El Greco, ,,Inmormîntarea contelui
d'Orgaz", uriaşul palat al Escurialului, cu mormintele regilor Spaniei; am
vizitat Sevilla, unde mi-am dat seama – cu prilejul expoziţiei universale din
acel an – de însemnătatea culturii aztece.
Muzeul Prado din Madrid, cu pînzele lui Gova şi Velasquez, măreţia artei
maure de la Granada, palatele Alhambrei şi grădinile Generalife, cu tot ce am
întîlnit în ele m-au impresionat într-un mod deosebit.
– Aveţi de făcut
vreo recomandare pentru turismul românesc ?
– Eu am mai făcut recomandări, pe baza unor constatări, a
unor concluzii îndelung gîndite. N-aş putea zice că vocea mea a fost vocea
profetului din pustiu. În orice caz, pe baza propriei mele experienţe, a
învăţăturii pe care am acumulat-o ca turist şi ocrotitor al naturii, afirm că e nevoie de respectarea
strictă a măsurilor luate de statul nostru privind protecţia naturii şi a
mediului ambiant. E păcat că aceste măsuri nu se respectă, de fiecare dată şi
pretutindeni, în spiritul şi litera lor. Nu de alta, dar pierderile în natură
sînt irecuperabile. Eu aş insista asupra nevoii unei şi mai ample munci de
educaţie a tuturor cetăţenilor şi, în special, a tineretului. Dacă nu vom face
azi acest lucru, mîine va fi prea tîrziu.
– În primăvara
anului 1973 presa noastră a înregistrat o însemnată distincţie care v-a fost
acordată de A.S.R. principele Bernhard al Olandei.
– În adevăr, în mai 1973 mi-a fost decernat la Palatul
Soesdik de către preşedintele Fondului mondial pentru natură (World Wildlife
Fund), A.S.R. principele Bernhard al Olandei,
ordinul “Golden Ark" pentru servicii aduse cauzei conservării naturii.
Cu această distincţie au fost onoraţi, în această primă decernare, prietenul
meu Kai Curry-Lindhal, distins ecolog, care lucrează în cadrul Programului
biologic O.N.U. de la Nairoby, şi încă 11 personalităţi din domeniul
conservării naturii (E. M. Nicholson şi lordul Hurcomb – Anglia; Lawrence,
Spelman, Rockefeller – Statele Unite ale Americii, dr. D. L. Serventy –
Australia).
Menţionez că între membrii ordinului „Golden Ark" se
află şi preşedintele Republicii Zair, Mobutu Seke Seko, iar de curînd Şahul
Iranului.
PS2
O idee trage pe alta...
Urmare a tulburărilor interioare de mai sus, s-a născut postarea asta, pe Facebook:
„Îmi privesc sentimentul de inferioritate.
Îl întorc pe o parte, și pe alta.
O fi o treabă, să pomenești de dînsul în public? Nu știu ce să spun, dar m-am săturat și de perpeleala la care am fost supus azi, nevoind să-i accept existența.
A lui și a unor surate, încă neajunse la cele nouă luni ale conștientizării...
(treaba din urmă, de multe ori, este echivalentă cu a putea vorbi și altora, despre acele defecte îngrozitoare...)”
