SĂRITOAREA CÎRNULUI. Cea din Valea Albă (Bucegi)

SĂRITOAREA CÎRNULUI.
Cea din Valea Albă (Bucegi)

Insul cîrn fiind Gheorghe al Sandei (o fi fost maică-sa văduvă, în mod normal așa apelative indică tatăl...), din alăturata fotografie.

(mulțumiri lui Adi Costache, care mi-a pus la dispoziție numărul Enciclopediei turistice românești - de sub egida Turing-Clubului României -, volumul din 1946!)


Tot acolo, poze cu alți înaintași din vechime. Firește că mi-aș fi dorit și eu, să arate mai bine...

Deci cu acele fustoaie urcau, femeile epocii... Dar tot nu reușesc să mi-o închipui pe Bucura Dumbravă cu așa ceva, încălecînd Acul Mare al Morarului...

Nu se vede grozav, însă imaginile cu acea pleiadă de montaniarzi sînt rarisime.
Imaginea pare luată în Bucșoiul, munte preferat al lui Alceu U., după spusa lui N. Bogdan parcă.


PS

De la de-ăi ca mine...
.
În acel volum al Enciclopediei..., se vorbește mai mut decît elogios despre Bucura Dumbravă, că ce a făcut dumneaei în Turing-Clubul României (asociația ce păstorea acele enciclopedii).

Mărturisesc spășit că am idee de ce-a făcut Bucura în asociația „Hanul drumeților” (care a precedat TCR, a cărui înființare ea nu a apucat-o, decedînd în ianuarie 1926) și nu mi amintesc de cine știe ce acțiuni, de-ale dumneaei.

Asta, dacă fac abstracție de niște case țărănești închiriate (1920-22) pe post de pensiuni, și care au ieșit în pierdere. Bașca de mărturisirile Bucurei, cum că nu e bună și pace, ca organizatoare de oameni și de lucruri.

Avem însă nevoie ca de apă, de idoli. De sfinți și sfințișori.
Fac bine la popor însă (ba din dorință de protecție, ba dine ducație, ba de teamă că aceia, Sfinții, i-ar pedepsi dacă nu se supun lor).

Nu aș fi punctat asta dacă nu aș sta cu ochii, săptămînile astea, pe producțiile (cu tămîie) adresată de mai-mici înaintașului Alexandru Beldie (în centru, mai jos).

Se te ții 'perii' ce-i trag aceia, în paralel cu trecutul sub preș al lucrurilor neconvenabile - „statuii” la care asudă.
.

Simt că lucrurile țin de principiul oalei de noapte (chestie care se ținea sub pat, pe vremea closetului în fundul curții).
Adică, mai micii duc olița celui mai mare, iar cînd ei vor sui în schemă, noii apăruți pe acolo le-o vor duce pe-a lor...

În „Ultima noapte de dragoste...”, a lui Camil Petrescu, „încă una de-a lui Nae Gheorghidiu” are în vedere și ea o asemenea succesiune, de sarcini iar apoi privilegii...

BUCEGI, Caraiman. Toponimie de amănunt.

Toponimie de amănunt.
„Grohotișul Înflorit” (Bucegi, Caraiman).

Alăturat, reproducerea unei file din memoriile („Ascensiuni montane”, 2016) înaintașului Radu Țițeica:

.
În ghidul său alpin din 1988, Walter Kargel alătură denumirea de „Grohotișul Înflorit” unei văi (mai exact afluentului Văii Spumoase ce coboară de la E de Portița Caraimanului).
Cum, din vechea descriere ce a lansat acel toponimic (în Anuarul STR) știu că nu era vorba de o vale, ci de o pantă pe malul Principalului Spumoasei, am opinat că W. Kargel se înșela, în problema indicată mai sus.
.
Întîmplător, văd că și Radu Țițeica era de părerea mea (vreme de aproape patru decenii nu am binevoit să citesc atent acea bucată de text...).
.
Ca urmare, am preluat pentru vîlcelul ”încă nenumit” (R. Țițeica), denumirea pe care am găsit-o (posibil, dată în glumă) în însemnările acestuia din urmă. Și anume de „Vîlcelul Izvorului” (și chit că nu există izvoare pe segmentul circulat de grupul Țițeica).

**

În aceleași memorii, Radu Țițeica spune că vizavi (raportat la Valea Spumoasă) de „Grohotișul Înflorit urca o pantă ierboasă, pînă într-o șa de unde trecea în vîlcelul vecin (pe care am îndrăznit să-l botez cu numele de familie al acelor pionieri).

Mie nea Radu mi-a zis că a identificat mai greu Portița (a bîjbîit două veri în căutarea ei) întrucît de pe vechea potecă Poiana Tîrlelor - Valea Jepilor mediană - Platou nu se vede Portița.
Or, întîmplător am observat în vara această că de pe acea pantă se vede Portița. Nu îi fac vreo culpă înaintașului meu, in asta. Se prea poate să nu se fi uitat de acolo în direcția Portiței, ori să o fi făcut, dar acea stîncă nefiindu-i familiară, să nu o fi băgat în seamă.

Mai văd acum că, pe fila alăturată, opinează pentru dubletul brîu (singular) - brîne (plural), în defavoarea brînă-brîne (dînsul îmi spunea că era forma preferată de cogenerul său Nae Dimitriu).
Nu îi contrazic optica, dar eu unul prefer brîu - brîuri, îmi sună mai puțin împiedicat / bătrînicios la plural, iar totodată se poate baza pe ideea de brîu pus în jurul corpului.
.
PS1
Ceea ce Radu Țițeica numește în textul său drept „V. Portiței” este Valea Spumoasă de azi (fie ea și o denumire total aiurea, întrucît nu are spume/cascade pe cursul ei).
.
PS2
Pe cînd găsesc necesar să alătur postării un extras din prima hartă a abruptului (realizată de Radu Țițeica), observ că Grohotișul Înflorit nu e tocmai bine reprezentat acolo. Mai exact, în realitate nu are vreo formă circulară, iar totodată se desfășoară precum un culoar dreptunghic între muchie și (aprox.) confluența Principalului Spumoasei cu firul ce vine de la S de Portița.
Foarte probabil, reprezentarea în acea formă se datorează intervenției lui Mihai Haret, președintele asociației care a publicat harta (Al doilea anuar al Bucegilor). În forma inițială a hărții acel „Grohotiș...” nu există, pentru că Radu Țițeica nu avea idee de el.

.
Cu ochii la acea secțiune de hartă, aș mai puncta o scăpare, însă o las în plata Domnului, pentru că toți greșim, inclusiv vreo scrisă a subsemnatului, care a pășit pe munte după indicațiile lui Radu Țițeica...

A fugi după.

Un apropiat mă întreabă dacă am avut de a face cu Tommy Nyulas.

Mă interesez pe net cine e (de fapt, vine a fost).

Mă lămuresc, ce și cum.

.

Răspund acelei cunoștințe că nu l am cunoscut, iar în paralel precizez:

"Sînt un om nesociabil... Mai exact din categoria care nu are forța să alerge după afecțiunea semenilor, cum - traduc din imagini - putea Tommy."

Urnit

S-a urnit căruța materialului despre Alexandru Beldie (1912-2003). de care tot cotcodăcesc (precum găina cu mărgica, a lui Ion Creangă) de la un timp...

În plan apropiat, Casa TCR Peștera. În amonte-centru, muntele Obîrșia.

 

Pe platforma de la Cantonul Schiel. În stînga, Alex. Beldie.
Ultimii din dreapta: Ion Șincan (cu șapcă) și Nae Dimitriu.

 **

Campania mi-a trimis din nou ochii, după multe decenii, peste așa-numitele minute, ale discuțiilor avute cu niște înaintași montaniarzi.

Îmi place o întîmplare, din categoria Nimic-nou-sub-soare (în acest caz, iritare pe îndrăznelile tinerilor din toate timpurile), relatată subsemnatului de A.B.:...

Prin anii 30, la o masă a Casei TCR Peștera, șade moș Prescure (ai cărui nepoți îi preluaseră munca, la stîna lui din zona Obîrșiei), om la 70 ani dacă nu mai mult.

„Sînt supărat... S-a stricat lumea de tot... Uite cum umblă fetele astea, despuiete, pe munte! Înțeleg că lucrează la birou și au nevoie de aer, aici. Dar e prea de tot, cum se îmbracă ele! Uite, erau doi, el și ea, în pădure la Cocora, despuiați, și el o ținea așa, și o netezea pe... Le-am zis: <Nu aici, în potecă! Mai încolo!>
Le-am zis nu care cumva să intre la noi în stînă!... Băieții de la noi vede [sic], se înfierbîntă și se îmbornăghiește [adică, îmbolnăvește]”. 

Din aceleași vechi însemnări, o traducere din germană (de Ion Manof) a materialului despre Ion Stănilă, cel mort în 1910 în Valea Rea, și apărută în Anuarul SKV: