Meditam azi

 Meditam azi...

De fapt, întîi iese o idee - de capul ei -  din minte, iar abia apoi te pui a medita, pe dînsa...

... dacă urmașii lui Mihai Ogrinji la frîiele editurii România Pitorească îmi vor solicita (ori moștenitorilor mei) scrisele, pentru publicare la dumnealor.

Mmm, nu m-ar mira. Căci se află din abundență, așa scrise - nu chiar proaste de felul lor, iar în paralel ăilalți dînd mai rar (și mai primitiv) cu condeiul...

Ar fi o problemă cu genul dumnealor de public, dar avînd în vedere că acela (e om, și el!) nu prea răsfoiește ce achiziționeză, s-ar putea să grămădească în bibliotecă și grafomaniile mele...

O să ziceți pe-aici de ceva grandomanie, la care vă voi da perfectă dreptate: da, zisele-mi de mai sus se înscriu în asemenea lăudabilă categorie!

**

Pe felie, a ”României pitorești”, admit că răs-pomenirile mele de dumnealor reprezintă ceva aiurea. Eventual pot fi acuzat de tot felul de freudisme (cum că umblu ca un cățeluș, să mă bage ăia mai marii în seamă, iar de aici tot felul de glose, asupra unor întîmplări din copilăria subsemnatului).

Aveți perfectă dreptate, și dacă aș ști că nu o luați la goană la eventuale completări pe subiect, din partea mea,  v-aș lămuri suplimentar ce și cum...

Dar, pînă acolo, știu că dacă vreodată m-o va lua dor de colaborare cu dumnealor, firea-mi cea proastă o va face bucățele curînd... Cum s-ar zice, am o protecție, pe așa teren minat.

În context, tot freudian (adică de om văzător a tot contextul) pot trata și relația-mi cu Mihai Ogrinji, mai-marele dumnealor...

Probabil că voi scăpa caii mărturisirilor în viitor pe acest subiect, căci așa sînt nesimțitele astea de idei  - se se trag una pe alta... 

Pînă una-alta, ca orice masochist care se repectă, am început să duc dorul bălăcărelilor cu care mă onorează din cînd în cînd fratele Ogrinji (ultima salvă fu în prefața cărții lui nea Baticu, „Hronicul...”). Asta, și pentru că Ce nu omoară, întărește...”

Gata.

MUNTE.

Istorie

Materialul despre înaintașa montaniard Bucura Dumbravă (1868-1926) e gata.

(îl mai așteaptă doar o periere de amănunt)

(posibil să fie nevoie, acolo, de o logare dintr-un cont Gmail)

COMPLETARE

I

Va avea o soartă atipică. Adică nu e, precum alte scrieri despre numita-mai-sus, destinată publicului larg. În context, e nepoliticos ce spun, dar probabil vor rezona cu el două-trei persoane, plus iluzoriul nene care va prelua ștacheta criticismului montan.

Se întîmplă asta întrucît ABSOLUT TOȚI autorii tratînd anterior subiectul (e vorba de B.D.) au făcut-o umblînd pe undele apei de trandafir. Mai exact fără să-i spună numitei nici „Dă-te mai încolo” (ba i-au inventat și merite!). 

Motivul este că publicul dorea/dorește așa gen de expuneri.

Roze.

II

Or, subsemnatul rătăcit, a privit doar busola numită adevăr. Sună măreț, dar am avut ghinionul ca așa ceva să mă ghideze în scrisele mele. Nu am trăit într-un grup uman, unde să șed cît de cît protejat, iar ca preț să deprind inevitabila tehnică a locului: „Hai să mințim ori să exagerăm, că așa cere spiritu' găștii noastre...”.

III

Dincolo de asta, deși credeam că m-am șlefuit, ori măcar că m-a lăsat vehemența juneții, am procedat cu Bucura (și ăia care o perie...) nu departe de buldozerul cu care am intrat cîndva peste alte mituri ale turism-alpinismului românesc.

Asta, întrucît era prea mult cîh, în respectivele grajduri ale lui Augias, pentru a fi îndepărtat cu domolul.

După ce s-o mai duce din respectivul bălegar, voi oferi poate și texte mai puțin vehemente, despre Bucura Dumbravă și emulii ei.

IV

La chestiune, observ că un mit uman nu poate fi confecționat decît în jurul unui șmecher, iar cu mistria acolo asudînd alți șmecheri.

Alți, să-mi fie permisă vorba, fără-Dumnezeu.

La o adică, nu poți elogia un Dumnezeu decît fiind fără-așa-ceva.

Altminteri nu văd cum a putea ascunde, acolo, atîta minciună.

Este drept că aici greșesc. Mai exact uit că Dumnezeu nu poate fi în ton cu valorile pe care i le-aș atribui eu. E un non sens.

Dumnezeu înseamnă ființă umană (cu imperfecțiunile ei, pentru a mă afla elegant), plus iluzii ale ei. Or așa amestec nu le poate avea cu adevărul...

V

REVENIND LA POMENITELE scrise despre Bucura Dumbravă ale subsemnatului, știu că vor avea efect.

Am observat asta după apariția cercetărilor mele (altminteri în siajul lui Niculae Baticu) despre alte mituri montane autohtone.

Nici un condei cît de cît serios (nici măcar bunul meu inamic Mihai Ogrinji), nu a mai scris despre aceia, ca pînă atunci.

VI

Textul în cauză nu va fi unul perfect. Voi mai fi greșit, cu unele informații, păreri ori... acreli.

Legat de ultimele, te ia nițel strechea, cînd vezi pe careva că se laudă cu iubirea lui de oameni, iar la doi pași / în același paragraf stropșește fiere, către unii semeni.

VII

„Mărgica” pomenită aici a avut parte de mai multe postări din categoria „Making of” (cum ia naștere o carte, un film etc.).

Nu caut cu lumînarea vreo carieră a unor așa „schele”, însă nu pot să nu observ că similar s-a petrecut cu Fanny. Mai exact, peste decenii sumedenie de cercetători au luat la purecat toate hîrtioarele  (nepublicate) din arhiva ei.

O să ziceți că eu nu-s ditai Bucura Dumbravă... Așa e, dar tot nu aș da la coș anticipația de care spun. Peste o jumătate de veac sau un veac întreg, lumea - doritoare de a evada din prezent -  se agață de tot felul de fleacuri, din trecut...

Mă credeți sau ba, spun astea ca banal exercițiu intelectual, să-mi mai treacă vremea...

Aparențe. Și inevitabile dedesubturi...

„Trebuie adus între noi, din singurătatea lui de vântoase şi de stâncării, duhul muntelui...”

Ca părere a mea, cineva - așternînd asemenea rînduri -  nu are vreo rezonanță cu acel loc, fiind doar atent ce să mai producă, pentru a mișca inima feliei de cititori vizate.

Și care felie, la rîndu-i,  nu le prea are cu muntele, ci doar își dorește -  din comodă poziție urban-casnică - a intra în posesia minunățiilor pe care le crede a fi asociate cu acea formă de relief.

Pupă-l în bot, și papă-i tot...

Parafrazînd un vers...

 Mai exact unul din poezia „Valea Seacă”, publicată de Ion Udriște-Olt în Buletinul Alpin nr. 1-2/1933.

Și care spunea că cine suie acea văioagă iarna, nu mai are a se teme în viață de nimeni (inclusiv de dracul):

„Nu ştiu ce intenţii sumbre au preocupat natura
Cînd te-a pus ca repezită să te înalţi de sub Zangura.
Dar de-acolo cine poate să se urce mai departe
N-o să se mai teamă în viaţă nici de dracul, nici de moarte.”

Cam așa îmi spun despre materialul al lui Emanoil Bucuța.

Mai exact cine pricepe cît de cît ce-a vrut să spună - sub forme foarte savant-alambicate - autorul, iar apoi să-și manifeste obiecțiile, păi acela nu va avea de ce să se teamă de ceva, prin viață...

Sînt prins pînă în gît...

 ... cu materialul despre Fanny Seculici (aka Bucura Dumbravă).°
Iar asta din mai multe motive.

De pildă, pentru că sînt doritor să adun cît mai mult material, iar în paralel sînt împrăștiat, incapabil să coagulez lucrurile (barim într-un ritm care să mulțumească simpaticul meu SuperEgo)

Îi spun simpatic și pentru că de la o vreme l-am coborît întrucîtva din compartimentul Instanță morală, în curtea care adună de toate, din inconștient. Unde se amestecă frici pendinde de Nu face aia, sau aia!...”, respectiv banale temeri de a exista, printre semeni sau ba.

Dar avansez (confortant fiind să-mi aduc aminte și că materiale asemănătoare (despre P. Vignali sau Alex. Beldie) au dospit și ele mult, în anii trecuți. Iar cel despre Fanny fiind chiar mai amplu...

Deconspir că trei sferturi din tărășenie este cam la roșu, lucrînd acum la ultimul pătrar (mai exact mitul ce ia naștere după moartea lui Fanny)...

Un cartof fierbinte (pe care nici nu am apucat să-l fierb cît trebuie, ce să mai stau a pune mîna pe el!) este cazul Emanoil Bucuța. Și carele, cantitativ, ar fi un sfert din ultimul sfert. Atîta doar că nu e un mers pe potecă (ce să mai spun cu telecabina) de la Bușteni pe Platou, ci de urmat un traseu tăricel, pînă acolo. Un fel de drum prin Brîul Arian din Coștila, cînd te afli mergător mediocru. Este efort și dificultate de orientare, pe teren...

Desen din Istoria literaturii române... de G. Călinescu
(unde lui  E. Bucuța îi sînt dedicate două pagini).

Bucuța a fost cel care a simțit cel mai tare nevoia să clădească un mit Bucura Dumbravă. Și a robotit în acest sens - în articole de presă - cu lopata numită stilul condeiului său.

Care e alambicat, iar totodată cu niscaiva - le-aș numi eu -  parșivenii.

Cap de listă între asemenea materiale bucuțene este un material publicat la 1927 în Gândirea.

Eu nefiind cea mai brează doxă din lume, am de lucru în a pricepe ce a vrut să spună, iar totodată cu a identifica ce e în spatele a ceea ce a vrut să spună (sic).

Dacă nu m-ar împinge aici înainte un buchet de însușiri dezaprobate social (oftica, furia, neamul-prost șamd), aș fi lăsat baltă de mult așa explorare.

Dar acelea nu și nu, mă împing înainte.

Ce e drept, nu poți merge, pe drumul explorării despre Fanny/Bucura, doar în teleguța neamului prost... Trebuie și să înțelegi. Iar asta, nu o dată, este egal cu a-ți deveni simpatic acel personaj (barim din cînd în cînd, alternînd cu furii, cu dor de a-i arăta tu, lu' ăla...).

Ca să-l înțeleg, dincolo de revolta pe neamul lui prost (întîlniți des tipi care să se exprime așa?), am avut nevoie de instrumentarul oferit de Const. Beldie. mai exact de paginile privindu-l pe colegul său de la revista ”Ideea europeană” (adică E. Bucuța).

Și care-l cam trec Dunărea, pe ultimul.

Iar asta nu în vreun mod mitocănesc, ci pur și simplu explorîndu-l inteligent, dar pe valuri nu prea uzitate/ Mai exact,, oamenii normali ori nu se bagă în sufletul cuiva (de obicei din grupul său), ori înjură (d'habitude pe careva din afara bulei sale).

Iar Beldie - îmi place să cred - spune adevărul (vezi materialul, în imagini de la PS.

Oare cum îi vor pica lui nea Costică scrisele-mi despre el, aflate în materialul dedicat acum vreo doi ani fiului său, Alexandru (1912-2003)? Dar mie, la afirmațiile cui m-o lua la purecat, în viitor?

Or, pornind de la paginile lui, cred că se poate pricepe ce-i veni lui Bucuța, a ridica osanale (altminteri nu chiar clasice, însă tenace; și cînd scrie despre regina Maria, trage o trimitere la Bucura).

Inevitabil am a spune că aici că acele osanale, ale lui Bucuța și numeroșilor amici, nu ar putea fi osanale, dacă nu ar exagera mult, iar deseori ar minți de-a dreptul...

Partea proastă, pentru rătăciți ca mine, este că așa producții sînt cît se poate de normale între oameni. Iar scriituri precum ale lui Bucuța, în sine, sînt considerate fructe literare de calitate (fie și cam prețioase, după cum spune un epigon al Bucurei).

Pas de luptă cu așa ceva! „Te-ai găsit matale, să te legi de așa lucruri!...”

Dar încerc să merg înainte.

Așa îmi fu, pentru a mă exprima... prețios, Destinu'...

 

PS

Aici sînt extrase din materialul Beldie privindu-l pe Bucuța (în „Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București”), mai exact forma care nu va intra direct în textul privind-o pe Fanny, ci la final, într-un calup de Anexe. Care ar fi aglomerat nepermis textul propriu-zis, dar în același timp cred că sînt totuși utile.