Meditațiuni, inclusiv despre Valea Spumoasă

Meditam recent că frustrările ni se trag din oftica de a nu fi lăsați - de mediu în sine, și de către oameni) să dominăm lumea.

Un sentiment asemănător nutresc și cînd aud că-și bagă vreunul nasul în terenul montan unde mă cred cel mai tare. E vorba de abruptul Bucegilor.

(este drept că am sumedenie de insuficiențe, de cunoaștere dar și de putirințe, la vîrsta asta, dar acel domn independent din mine, pe nume Inconștient, nu se tulbură din credințele-i)

Fac această profesiune de credință nu din vreun masochism, ci pentru a mă pune bine cu fratele amintitului Inconștient, și anume dl SuperEgo.

Care dă la cap, cînd te lași animat de prima serie de gînduri (din această postare).

După ce am făcut curățenia în cauză (lăsînd șmecherii să se bată cap în cap) ajung la fondul problemei...

Una din firmele competitoare (e vorba de Andra Bunea), pe acel teren unde mă cred boss de boss, trage o tură în zonă, după carele publică un material, pe blogul personal:

„Plimbare la Portita Caraimanului si explorarea unui valcel inedit* (24 mai 2025)”

Nu mi-am bătut prea mult capul, în aroganța-mi, că ar fi un vîlcel cu adevărat inedit, cîtă vreme modestul de față le-a cam bătut pe toate. Dar tot am cetit, să văd de care e vorba.

Și am descoperit că ineditul e unul umblat cam de cînd lumea (umană) alpină, și anume brațul răsăritean din partea superioară a Spumoasei. Cel care sfîrșește în tête-à-tête, peste o șa minunată, cu Vîlcelul Mortului, din ograda Văii Seci.

Ce m-a uimit în situație a fost nu atît că Andra B. socotește acel fir inedit, ci că dumneaei, care a studiat în amănunt bibliografia versantului nordic al acelui munte (Caraimanul), a lăsat în colbul bibliotecilor relatările privind un versant situat nu departe, al aceluiași munte.

Pentru că, pe lîngă multe defecte, am și calitatea de-a încerca să iau lucrurile cum sînt, am lăsat situația cum a căzut. Mi-am zis că asta e, dumneaei a tras tare cu știința pe o parte a Caraimanului, nu și pe alta.

La o zi însă, un amic mă face atent cu privire la o mențiune din finalul pomenitei postări Bunea: „Valcelul este inedit pentru mine (nu am mai fost pe-acolo), dar este cunoscut si a mai fost parcurs: este vorba de firul superior al vaii Spumoase”.

Și pe care nu o remarcasem în ajun.

Am simțit că a fost adăugată după ce doamna autor a fost atenționată de careva, cu privire la acel inedit de care știe toată lumea.

E interesant aici că fata nu a mai dat înapoi, în privința titlului. Care nu a mai fost modificat, în sensul că vîlcelul nu e inedit, ori e inedit doar pentru autoarea Andra...

Din ce motive nu a făcut acel pas îndărăt, se poate cerceta...

În așa situație, inevitabil am dat ochi (încă o dată) către apetitul de Dumnezeu al Andrei. De care amintește de cîte ori e cazul, inclusiv că i-a stat gîndul la El, cînd depășea un pasaj mai nașpa.

(mărturisesc spășit că, prin locuri urîte, ultimul gînd la Tatăl ceresc se duce, și nu la groaza că mintenaș o să mor...)  

„La un moment dat tapsanul se termina intr-un perete stancos. De acolo trebuia sa traversez spre dreapta si sa intru in firul valcelului, care nu mai era asa de stancos. Am reusit sa gasesc o fata cazuta si am traversat pe prize mici, rugandu-ma tot timpul la Dumnzeu sa raman calma si sa ma pot concentra la ce am de facut. Am simtit ajutorul lui Dumnezeu tocmai prin faptul ca am ramas calma si atenta la orice miscare. Inca o data am constatat ca escalada/catararea este un sport al mintii: daca mintea ramane calma si te ajuta, poti face lucruri care par imposibile. Daca nu, paralizezi de frica.”

Din start nu pot să nu observ aici că Dumnezeu nu a oprit-o pe Andra să umble pe unde nu trebuie, mai exact să nu părăsească ineditul vîlcel. Care nu are nici o problemă pre dînsul...

Totodată, același înalt protector nu o oprește de la mișculațiile cu adăugirea „... inedit pentru mine” (dar nu și în titlu).

La chestiune, și ideea nefiindu-mi nouă, oamenii în nevoie de Dumnezeu își doresc protecția Acestuia în vreme ce ei rămîn oameni (fentînd rigorile religioase cum numai mintea umană e în stare...).

Probabil o face inclusiv subsemnatul, acum dar mai ales la mijlocul vieții - după cum descopăr în vechi jurnale personale.

Ce e drept, eu nu le (mai)aveam cu Dumnezeu atunci, ci cu optimizarea propriei persoane... Zburau frazele mari la Ordeanul, cam ca la Andra. Iar în răstimp își vedea de ale fiarei personale...

De-ale inconștientului

„Sâmbătă am avut parte de o tură de neuitat, în inima abruptului vestic, pe legendarul traseu Anghelide – Vâlcelul Crăiței. A fost o experiență autentică de carpatism: poteci abrupte, brâne spectaculoase, săritori, zone de scrambling și rapeluri prin ferestre de stâncă – toate conturând o aventură de povestit...”

Formularea „o tură frumoasă” nu are căutare, trebuie să fie de neuitat. Nu e de ajuns în abruptul vestic, ci în inima acestuia etc.

Este un stil care vizează profanii cărora acest text le va ajunge sub ochi. Acestora nu le defilează automat sub ochi, la ideea de tură în abrupt, particularitățile unui așa drum. Trăirile lui aparte, care altminteri sînt greu de pus pe hîrtie /prin tastatură.

Dorința de a ne scoate în evidență persoana, în fața semenilor.

Care semeni, dincolo de particularitatea că nu se pricep, au nevoie de figuri de stil mărețe. Căci cele mai simple nu le pun sîngele în mișcare... Interesantă și introducerea: „Respirăm munte, trăim Crai!”. La plural, mai exact. Deși este un singur semnatar al postării.

Avem nevoie să ne știm în grup... Singurătatea e neplăcută. PS „Suntem ghizi și nu întâmplător am ales să ne „localizăm” în Crai – această bijuterie a Carpaților românești. Ne face o reală plăcere să împărtășim frumusețea acestor locuri cu cei care ajung pentru prima dată aici.”

Împărtășirea cu pricina este, inerent în cazul unor ghizi, pe bani... Și nu chiar puțini. Ce e drept, publicul care solicită serviciile acelor îndrumători nu are nimic împotriva stilului literar respectiv.

Din ciclul „Mărgica”

... Este a găinii din Punguța... lui Ion Creangă.

Asemănător dumneaei, eu făcînd mare caz de un fleac, produs de subsemnatul.

Fleacul în cauză fiind Memoriile-mi montane, aflate în lucru. 

(care -  cu speranța că mă voi sastisi între timp - îmi vor lua ceva ani. Iar în paralel fiind invidios pe ăia care le trec pe hîrtie relativ iute, de pildă Viorel Nicolaescu).

Fiind vorbă/minte lungă, nu pot trata strict despre drumurile-mi pe munte. Fiind acolo, în acea patimă a subsemnatului, o rezultantă a trecutului, legată totodată de gesturi diurne citadine.

Totodată, nu m-am ferit să abordez și unghiuri pe care alții le evită îndeobște. De pildă ale divorțului (instituțional, căci am mai avut și altele neinstituționale). Care m-a marcat, iar implicit mi-a afectat și coclăureala.

Am trecut eu cum am trecut peste filele Jurnalului personal (de unde extrag material primordial pentru Memorii), legate de acel cataclism personal. În general sentimentul mi-a fost de furie, oftică...

Mai exact, unele cît de cît palpabile.  

După vreun an, mai ales în vara lui 1989, dau de o persoană (se înțelege că feminină!) cu carele am o furtunoasă relație, de cîteva luni.

În cazul acestei întovărășiri, nu mai e vorba de furie, ci de refulate de-a dreptul. Și ținând de inacceptare a ceea ce eram în realitate (sînt?)

Cum țin (psihanalizabil, firește) neapărat să pomenesc acea felie din viața-mi, e de luat cu binișorul.

Acel binișor însemnînd durere cu carul, ca orice defulare care se respectă. Și care cuprinde inclusiv teama de Ce-o zice lumea, de așa idei?! De așa om (adică eu)?

În rest, știu că mă citesc puțini, iar de priceput nici pe atît.

Dar merg înainte.

Așa vrea sufletul, cel doritor să dea gata omenirea. Cît și o glandă realistă (care spune să nu se opună gheizerelor interioare), din același Ordean...

PS

Apropo de reprodus jurnalul de acum mult timp, cu redarea turelor de atunci e relativ simplu (deși RT-urile sînt așternute pe hârtie destul de în fugă, cu neclaritățile aferente).

Mai rău e când e să mă înțeleg pe mine, acela de demult... 

Deseori - și chit că nu e frumos să o spun - am de a face cu un străin, de ale cărui gesturi nu o dată mă jenez (iar prin urmare sînt critic cu acel Eu, de altădată).

Notații despre o întîlnire cu N. Baticu, 1987

Lucrez (al naibii de încet altminteri, mai ales pentru un om cu mult timp liber) la amintirile-mi montane.

În răstimp mai umblu prin vechi hîrțoage, unde dau de poate cea mai extinsă relatare a unei întîlniri a mea, cu nea Baticu.

În paralel, notasem fugar în jurnal:

„Baticul [sic] e cam fudul anul ăsta, cu mine[1].”

Nu am copiat ad literam acea hîrtie, făcînd ceva modificări pentru o mai ușoară pricepere a informațiilor de acolo.

În același timp, acele rînduri sînt suficient de fugare, iar memoria mea imperfectă, pentru a da detalii suplimentare despre unele afirmații.

După cum, precizez din start că nimeni nu e perfect. Inclusiv nea Baticu și subsemnatul, care ne avurăm destule hibe....

„N. Baticu, 24 ian. 1987 

Sînt cam zăpăcit, după zece zile cu puștii (scabia...) și bineînțeles, în ciuda prevenției [de la a preveni] lui NB, nu scap fără să uit ceva: fularul. Am venit apoi pe jos pînă la Sf. Vineri, ceea ce mi-a prins bi­ne, căci nu mai ieșisem demult. Se ridică noul complex, pe locul fostului Tribunal, iar totodată se dărîmă colțul de la Mîntuleasa.



Madam Sandu [soția lui nea Nae] e la o înmormîntare, la care NB nu a apucat să mear­gă. Lume ca la gară la el, în sensul că se intră și se iese. Eu aș fi al treilea, după unu’ Lăcătușu parcă.

Mă ia tare din prima: „Ce mi-ai adus?” (în sensul împrumuturilor și, per general, e destul de agasant, dar nu mă irit pînă la urmă).

Mîine e invitat la Bojor să vadă diapozitivele lui Cezar Văgulescu (cel mort). Filmul [tras în Himalaya] e al lui Coliban, dar a rămas la O.B.! Cu astă ocazie aflu adresa lui Bojor: Finlanda 10. Și a lui Puș­cariu: Stupinei nr. 1.

Îi citesc ce ne-a lăsat IID la Garofița[2]. Consultăm Buletinul Alpin: pes­te tot trei persoane, și nici o damă[3]. Pe urmă, neuităm în anexa ’41 în care i se contestă lui IID unele «titluri» pe pînă atunci, în Piatra Crai.
NB i-ar cam arăta ministrului turismului cum e IID, omul fiind destul de reticent față de IID.

Va merge din nou la Arhive să reia pe larg ONT. Bravo de așa răbda­re! Aș ciuguli și eu din acele extrase ale dumnealui, dar zice să o las pe mai încolo, căci acum încropește ceva din ele.

Arată mai sănătos ca-n ultimul timp și mă bucur de asta. Da-i mai fudul și mai misterios ca niciodată[4].

Vorbim de unificarea asociaților de turism din 1940-41. Se discuta la Directoratul Sport-Munte despre un decret al lui Ion Antonescu prin care să se unifice mișcarea turistică în nucleul SKV-CAR-TCR. Iar to­to­dată interzicerea înființării de noi asociații, respectiv obligati­vi­ta­tea celor existente să adere și ele. Îi atrag atenția că se putea ivi o sta­re Haret, deloc imposibilă. Îmi spune că la SKV și CAR era alt gen de oameni, ba chiar și la TCR, sub Ștefănescu.

A scris la RP despre [Laurențiu] Popovici, într-o idee nesesizată de mine, mai exact că textul din ghid Cristea e în gard [îndrumă mai mult decît prost, pe teren][5]. I-a trimis-o și junelui. Ca de obicei, NB ta­­ce și face. Dă și descrierile EC și IID, în acea scrisoare.

Se plînge de un Țibuleac din Bălan, escroc, trecut prin Cluj și Arad. El e cel cu Buletinele Alpine „uitate” (a fi înapoiate lui NB), vîndute în final pe 200 lei și un kil de țuică.


NB a dus la sectorul 3 [Turing-Clubul de acolo], de curînd, un material despre Dunăreanu. Tipul [probabil M. Dumitrescu] a motivat că, fiind recent operat, nu a apucat să îl citească, dar pe una din cucoanele de acolo a luat-o gura pe dina­inte, că «IID nu e membrul nostru!», semn că citise plicul zice-se ne­des­făcut (de la aceea a aflat și că nu-i mai zice Turing.., ci Tu­rist-Club).


«Cabinetul lor de istorie nu l-am desființat eu, cum se pretinde. S-au mutat pe șest la CMBEFS[6]-Amzei, unde am picat întîmplător trimis de Manițiu să-l scuz de absență. Dumitrescu, aflat în poartă acolo, a făcut ochii mari de apariția mea. „Dumneata nu ai voie aici!”. Manițiu: „E local public, dacă ai ceva la mînă, scris, îi poți da în judecată”. S-au desființat ei singuri, după un singur număr de caiet Turing-Club.

În altă ordine de idei, Vasile Marinescu vrea să mă convingă neapă­rat de una ori alta, dar nu are șanse…”[7].

Baticu îmi citește biografia lui A.C. Corbu. Scos/ieșit între octombrie 1940-ian. 1941, apoi, prin 1945, neînțeles cu Gr. Niculescu-Buzești.

Vor­bim și despre pretinsa (de către M. Haret) fuziune dintre S.T.R. și T.C.R. „Cum să fuzioneze?! STR nu avea membri, activitate, patri­mo­niu, nimic! Emil Racoviță scrie clar în 1937 în Anuarul Frăția Mun­teană că prima prima cerere de fuziune a vreunei asociații cu TCR a fost a lor!”[8]

„Și Vasile Marinescu a luat diagonala [adică a devenit legionar] în 1940, cînd a vrut să intre director la O.N.T.”. Altminteri, „o să mă mai duc pe la el, să copiez Statutul Federației societăților de turism”.

„Fiecare își trage spuza pe turta lui. Valeriu Pușcariu spune în Enci­clo­pedia turistică 1946 că ideea ONT a fost a unora din T.C.R., care, culmea!, nu erau în T.C.R în 1926 [cînd ar fi făcut acel demers]. Mai exact [generalul] Vicol sau Racoviță.


Acum bomba! L-a vizitat un tip, vreo 23 ani, zice-se că acum picat din armie. Care l-ar fi cunoscut nu știu cînd, ba chiar ar fi venit pe aici. NB nu-l știe. Omul ar vrea să se cațere, iar în context să copieze modelul de ciocan [montan pe care îl avea NB prin casă], deși zice c-a urcat Furcile. Mai la plecare, acela: „Dvs. îi pu­neți pe alții să scrie?”. „Cine anume?” „Coliban…”. „Nu știam că Emil scrie ceva…”. Îl mai las, dar o să-i cer legitimația, să văd dacă n-o fi…” .

„Nu i-am mai scris lui Dunăreanu, îl iau prin vecini” îmi zice. „Nu strică să-i mai scrii și dumneata, să-I faci inimă rea.”

„Treaba cu zerourile (de către Haret, la TCR) se făceau și cu alții, însă numai Pescaru și Ghiță...” [am rătăcit următoarea filă, poate dau însă de ea]


[1] Se înțelege că senzația mi-era perfect subiectivă, ascunzînd inclusiv o proiecție din partea mea.
[2] În 1985 am plecat de la cabana „Garofița” înaintea lui Dunăreanu, așa că n-am avut idee de răspunsul pe care l-a dat notațiile mele în registrul de impresii, despre premiera ADMIR în Umeri, din 1939. A trecut însă Toni pe acolo, care a copiat acel răspuns (v. capitolul IID din „Sus la munte, la izvor...”).
[3] În registrul de la „Garofița”, erau indicați trei bărbați și două femei.
[4] Foarte probabil inclusiv pentru că eram și eu gură spartă....
[5] „După ce escaladăm unul din hornurile de la in­tra­re...” Or, neştiind care din ele, te poţi angaja, precum L. Popovici, în zo­ne deloc paşnice.... Am tratat situația în „Sus la munte la izvor...”, cap. Cristea.
[6] Consiliul muniicpal București pentru educație fizică și sport.
[7] Vasile Marinescu ținea să-și confecționeze în acei ani o aură favorabilă decurgînd din contribuția pe care ar fi adus-o la înființarea Oficiului Național de Turism (pre­luată fără spirit critic de V. Borda, în ”Călătorie prin vreme”). Or Baticu, mai ales după consultul fondului A.C. Corbu de la Arhive, îl contrazicea în unele direcții.
[8] La acest stadiu al discuției aduce vorba despre unul Hallunga, dar nu apucă să extindă subiectul.

Recitind despre tînărul pomenit în ultima parte, realizez că inevitabil voi fi avut parte și eu de asemenea discuții, între alții. Aș minți să nu spun că, la sensibilitatea mea cea proastă, așa ceva nu mă tulbură...

Idem că rîndurile mele aduc a notă informativă din acele timpuri (cu timpul, am văzut și eu cum arată, inclusiv cele cu pretenții livrești), deși, parol!”, nu au fost așa ceva!

În 1995, la o adică, N. Baticu va informa adunarea generală unde ne-am contrat grozav unul cu altul, că venisem cîndva cu un magnetofon să-l înregistrez, ceea ce nu putea fi decît un demers securistic...

Dincolo de asta, descopăr însă, revăzîndu-mi vechile scrise, că a fost destul de înțelegător cu zbanghiul său ucenic. Ce e drept, și debordînd de modestie, a ținut să-ți cultive un urmaș spiritual, în condițiile în care așa ceva nu găsești pe toate drumurile...

PS
Interesantă notația despre un Lăcătușu, la 1987 în casa lui nea Baticu... Să fie himalaya-istul din deceniul următor?

(că veni vorba, l-am tratat cu simpatie, pînă am văzut acum cîteva luni periile ce aducea Marianei Antonescu din Bușteni... Că ce damă deosebită este, cînd de fapt aceea e o scorpie, ba și nepricepută în materie de munte!)