Post tipar „Sus la munte, la izvor”

 A ieșit de sub tipar ediția a doua a singurei cărți cu care m-am învrednicit pînă acum.

Mici motive de nemulțumire, că paginile cu text parcă sînt mai puțin vizibile. Idem fotografiile, dar mai ales coperta volumului doi, aceea spre Crucea Caraiman.

Asta e. Doar cine nu muncește, nu greșește. La vreo ediție terță știu la ce să fiu mai atent (și chit că cine știe la ce va mai greși, perfecționistul ratat care mă aflu!).

Am traversat o perioadă de mai multe ori proastă. Chestie și de vîrstă, dar și a unor probleme de sănătate. Ideea de vîrstă, coroborat cu nesuferita-mi vîrstă, a dus la necolaborări cu alții, în lucrul acestei ediții. La partea propriu-zisă/ clasică a „Sus la munte...”, a efectuat niște corecturi o cunoștință de munte. Firește, efortul lui e de lăudat, dar s-a axat excesiv - cred eu pe fleacuri -  a la trebuie ghilimele jos, cînd deschizi un citat, și nu sus. Totodată, a dispărut la un moment dat în ceață, poate și pentru că posedă un sistem psihic nu departe de al subsemnatului.

 Ca diferențe față de ediția primă, se află cele două capitole oarecum noi, mai exact mult extinse față de bucățile ce au tratat anterior același subiect. E vorba de „Mitul Cuxi Șerban” și de „Spiritul revistei România Pitorească”. Cam fiecare a luat (cîte) un an, incluzînd necheful de a mă apuca de ele. Ca lucru susținut, au necesitat trei-patru luni, ca un făcut coincizînd cu perioade de refacere după probleme (mari) de sănătate.

În cazul celui de-al doilea material, mi-a fost mult de ajutor un site unguresc, ce oferă (fie și contra cost) mare parte din arhiva amintitei publicații. Mi-a fost semnalat de Răzvan Neagoe, și îi sînt recunoscător pentru asta.

Cele două capitole sînt neîndurătoare cu cei luați în vizor. Morala socială nu agreează cercetători asemenea mie, ea avînd nevoie de liniște. Și care, în condițiile eternei firi umane, se păstrează prin minciuni frumoase.

Subsemnatul aflîndu-se un accident de la așa fire a lucrurilor, nu am agreat și pace gogoșile dnilor Mititeanu, respectiv Ogrinji. Ambii avînd în plus însușirea de a nu da îndărăt, dacă le semnalizează careva că s-au abătut de la adevăr. Probabil așa e în fișa postului, aceea de influencer montan.

Dacă ar fi să pun de un clasament al celor doi, parcă Ogrinji mi se pare mai neam prost. Mă uitam de pildă azi, la un material recent identificat (pe fila lui Fb), unde - la comentarii - se dă mitocănește la Andrei Badea. Deși sînt obosit ca naiba de munca la amintitul op, îmi pare rău că aflu prea tîrziu de acele zise ale pitorescului-șef,   căci ar fi meritat să-i completeze profilul, din carte. Unde observam că, publicînd cărți ale altora, Ogrinji a început să creadă că e și fruncea, în ale muntelui românesc, trăgînd de urechi pe unul ori altul.

Ca observație strict personală, îmi par să fluture ideea bunului simț (care, firește, lipsește doar dușmanilor respectivilor...) doar tipi lipsiți, de fapt, de așa ceva.

În rest, etatea îmi pune problema utilității aceea ce fac. În așa lumină, privesc rezervat un viitor volum cu gînduri, idei ale subsemnatului despre munte. Am adunat ceva materiale, dar poate-s traversat de o stare pesimistă -  în direcția amintită - doar trecătoare. Pe felie, nici nu-mi fac iluzii că să vezi ce perioadă neagră mă așteaptă. Viața duce îndeobște pe unde vrea ea, nu pe unde anticipăm noi, în alb sau negru.

Un semn bun este că am turuit cele de mai sus. Renunțasem de ceva timp la așa ceva.

Tot înainte!°

**

Pofta vine mîncînd, ori scriind.

Nu-mi fac iluzii că rândurile mele din carte dor dărîma idoli. Dar e mai bine, decît să nu fi ieșit deloc.
În același timp, și într-o indiscutabilă pasă de grandomanie aflîndu-mă, aș vrea să cred că opul cu pricina se va constitui într-un îndreptar de acțiune, de stil chiar (ca explorări prin texte și firi umane), pentru cei doi-trei de care sper că vor prelua ștafeta la un moment dat.

Că veni vorba, pe Andrei Badea îl simt a merge ferm pe ceva asemănător drumului meu. E înainte de toate atent la domeniul istoric. Iar totodată tenace, de lung parcurs.