Redescoperite. Tentativa spre Trei Surplombe din 1936

 Despre încercarea de a deschide traseul celor Trei Surplombe (peretele Gălbenelelor, Coștila, Bucegi), vorbește Niculae Baticu în „Amintirile...” sale:

„Mici deziluzii
Într-o duminică după-amiază, coboram cu Costică Conteş. Valea Gălbenelelor, La un moment dat, ne-am oprit sub perete. Privindu-l, i-am spus prietenului meu:
- Costică, vrei să încercăm duminica viitoare Cele Trei Surplombe ?
- Da, Năiţă, a venit răspunsul.
M-am bucurat atunci de acest răspuns, sperînd în sinea mea că în compania lui Costică vom reuşi ceva. Era, bineînţeles, vorba de o încercare, nu ştiam dacă vom reuşi sau nu. A rămas ca sîmbăta următoare, cînd trebuia să vin în Buşteni, să-l anunţ, pentru a pleca duminică dimineaţă împreună. Cînd am sosit în localitate, m-am dus la fabrică, să-l anunţ că am sosit, să se pregătească pentru a doua zi. L-am găsit pe Conteş în poarta fabricii stînd de vorbă cu Toma Boerescu.
Rîzînd amîndoi, Costică mi-a spus:
- Nu mai merg cu tine, mă duc cu Toma !
Am rămas uimit de această atitudine, pentru că propunerea de a urca traseul Celor Trei Surplombe era a mea, iar el, acum, intenţiona să meargă cu altul.
Chiar s-a şi dus a doua zi, el cu Toma şi cu Sică Datculescu, dar nu au făcut nimic. Eu, după o săptămînă de pregătire sufletească pentru acest traseu, brusc, am simţit gustul amar al dezamăgirii. A fost o grozavă lovitură, ca de ciocan. În dimineaţa aceea, cînd ei s-au dus în perete, eu, descumpănit, m-am dus într-o plimbare pe platou.
După aceea a tot încercat Toma, cu diferiţi inşi, mergînd din 1936 şi pînă în 1945, dar nu a reuşit să urce acest traseu, pe care, ca un făcut, tot eu l-am urcat 
în cap de coardă în 1946. Mai tîrziu, unul din participanţii la această premieră a scris că eu am avut „şansa" (?) să trec surplombele. Ce a vrut să spună nici azi nu înţeleg. Se vede că şi în alpinism există un rebus !”

 

foto: Sorin Tulea

Am reprodus în „Sus la munte la izvor” și opinia lui Constantin Conteș, cît și a subsemnatului, legat de acel incident.

În completarea subiectului, am descoperit recent notițele luate într-o discuție cu C. Conteș (ianuarie 1986). Dumnealui mi-a relatat atunci asupra încercării în care i-a avut alături pe Toma Boerescu și Sică Datculescu.

„Dacă Baticu a atacat peretele în partea lui superioară, venind din Hornul Coamei, Comănescu a încercat să urce de la baza, pornind inițial în traversare din locul unde a însemnat cu copsea, în Valea Gălbenelelor, „CFR”.

Noi am urcat pînă la baza surplombelor. Aici nu am mai avut pitoane, iar totodată ne-a apucat noaptea (intrasem la ora 10 în perete). Am coborît o lungime de rapel în rapel, unde am încercat să dormim, dar nu s-a putut. Era octombrie, frig, cer plin de stele. A doua zi am coborît pînă la bază.
În baza optimismului, rugasem cu o zi înainte niște prueteni (care ne-au condus în perete) să ne ducă rucsacii la creastă. Era vorba de două-trei fete, Elena Fugaciu, Miți Dumitrache, Elena Enache. Ca urmare, am pornit pe Hornul Coameni după rucsaci, Aici am măncat, iar totodată am tras un pui de somn. La sculare, în jurul nostru era ceață, cîăt și ninsoare. Am ieșit iute în platou, unde ceașa era și mai mare. Mergînd, glumind, ne-am rătăcit. Am întîlnit un cetățean. „Încotro?” ”Păi am urcat pe Schiel și merg spre Omul”. Or, dezorientat, mergea în sens invers!

Am ajuns finalmente la Babele [sic]

Am urcat cu Toma și cu Sică, cap schimbat. Sică a avut o cădere pe undeva în coardă, scurtă, sub surplombe.

Eremia Crețu [viitor președinte al secției CAR Bușteni] s-a sesizat de lipsa noastră și, cu patru cetățeni, a cercetat peretele. Firește că nu mai eram acolo.

Mai jos, „schiță tr. 3 surplombe, tentativa 1936, desen C. Conteș”. Foarte probabil, cele două linii din centru-sus și centru-dreapta reprezintă traseul Furcilor, calea de intrare în el, cît și legătura ce se poate face cu traseul celor Trei Surplombe.

**

„La Baticu am văzut pentru prima dată cum se bate un piton.

În Surplomba Mare, Toma a fost cap de coardă doar la surplombă, în rest am schimbat. În Hornul Țapului am fost cap numai eu.

În vara 1946, l-am întîlnit pe Dorin Grigorescu, care a stăruim să mergem să urcăm pe undeva (nu mi-a spus ce). Apoi l-am întîlnit și pe Coman. Acea ne-a spus că are în vedere Creasta [Vulturilor], încercată anterior de Roșculeț, și pe care vrea s-o urce el. I-am însoțit, deși nu prea eram în apele mele. Am coborît pe Hornul Negru.”

Mai jos, Constantin Conteș în tinerețe (cu Toma Boerescu, 1938, foto S. Tulea)...

... respectiv la vîrsta cînd am avut discuția pomenită mai sus (la casa dînsului din Bușteni). E mai jos cu soția Angela, cca 1990, foto: Florin Popescu:

UPDATE

Adi Costache îmi trimite transcrierea unei bucăți din memoriile sonore ale lui Toma Boerescu:

„Traseul celor trei surplombe din Peretele Gălbenelelor ne atrăgea în mod deosebit. Comănescu care a inițiat această ascensiune, sub Bolta mare, plecând din Hornul Coamei, sub bolta din perete, a făcut și o săgeată spre traseu, i-a făcut un marcaj, după care a urcat cam o lungime sau poate două.

Era în anul 1937, Comănescu era mort, dar despre această, am să vă povestesc această tragedie la capitolul de iarnă. Cu Sică Datculescu și cu Costică Conteș ne hotărâm într-o bună și să trecem. Am plecat, aveam obiceiul ca să schimbăm în permanență capul de coardă, deci fiecare venea la rând după fiecare lungime. Nu vă descriu traseul până sub cele trei surplombe, poate mulți l-ați făcut, l-ați cunoscut, în orice caz un traseu care pune probleme, mai ales cu traversarea spre dreapta, și, în orice caz pune probleme de cățărătură. Repet, adică vă spun, încă nu cunoșteam sistemul la dublă coardă. Spre seară suntem sub cele trei surplombe. Le vedeam noi, cu cât urcam mai sus, le vedeam noi că e ceva acolo care ne va împiedica, dar totuși am continuat, sperând că totuși vom trece. Sub cele trei surplombe, ultima lungime este sub forma unui diedru, destul de spălat, o fisură în diedru, care era rândul lui Sică Datculescu. Face o piramidă cu Costică Conteș, că noi așa făceam, câștigam teren făcând câte o piramidă. Face piramidă, bate un piton, înaintează, el mai avea o asigurare de la mine, de la mine care eram mai spre stânga lui, pe o brână. Aveam un piton mai zdravăn acolo. Face o asigurare, bate încă un piton, bate pe al doilea și la un moment dat spune Nu mai pot, băieți cad!. Eu strig la el Te țin, Sică, impresionat, Costică cade, Sică cade, noroc că toate cele trei pitoane, bătute așa, slab de tot, nu pe dimensiunea fisurii, cade în picioare și Costică îl lipește de perete și toți suntem în bună regulă. Urmează niște râsete mai mult demente decât, niște râsete nervoase și ei vin la mine. De pe această brână se vedea perete frământat și posibilități existau. Era rândul meu, facem o piramidă ca a lui Keops, Costică care era cel mai solid, Sică pe umerii lui și eu pe ei mă cațăr pe umerii lui Sică Datculescu, bat un piton, mă asigur, ei pleacă de sub mine, rămân în piton și încep să urc. Urc vreo 2-3 m și nu mai mă lasă în pace degetele, degetele erau înmuiate, de la picioare, de la mâini și le spun

- Băieți, eu mă zvârl de aicea că eu nu mai pot, eu cad.

- Nu te azvârli, căznește-te, lasă-te cât mai aproape de piton, nu te azvârli, nu fi nebun, îmi strigă Costică și în fine mă las cu forțele ultimele până aproape 1 m de piton, îmi dau drumul, rămân în el și mă las în balot jos.

Lui Costică îi spun Se poate, dar eu nu mai am forță în degete

Costică zice Eu mai am.

Se leagă, în fine îl tragem până la piton, pleacă sus, dispare către dreapta, nu-l mai vedem și strigă:

- Măi, veniți unul încoace, că e jale, nu se mai poate.

Cum eu mă mai și odihnisem și cum erau alte mișcări, pompierește, în trei timpi și două mișcări ajung lângă el și când mă uit și văd ele surplombele deasupra capului nostru, m-am îngrozit.

- Ce facem, trebuie să coborâm.

Căutăm posibilitate spre stânga, dar nimic. Noi și pe asta oarecum ne bazasem când am plecat de jos și știam că sunt cele trei surplombe, că ar fi o posibilitate de traversare spre stânga, dar peretele era foarte spălat și imposibil. Nu de rămânea decât să coborâm cu toții, să coborâm în rapeluri înapoi tot peretele. Și începem coborârea. Nu știu dacă v-am spus, acum aveam frânghii, aveam corzi, nu le mai spuneam frânghii, le spuneam corzi, începem coborârile în rapel. Coborâm unul, două, trei, nu mai țin minte, cam până la jumătatea peretelui, când s-a văzut că se lasă noaptea. De altfel și frânghiile s-au blocat, corzile s-au blocat, găsim o platformă, în care, din calcule așa, dacă stăteai întins, picioarele atârnau în jos, dacă stăteai ghemuit, puteai să, aveai loc. Din capetele corzilor ne facem instalații, ne legăm fiecare și începem și așteptăm să treacă noaptea. Povestim, stăm, dârdâim de frig, iar începem să batem pe loc și cum s-a întunecat a început un bombardament de pietre venit de sus. Vreo oră am stat totdeauna speriați să nu se întâmple ceva, dar după cum ne-am dat seama, deasupra noastră tot ce venea, pentru că, am aflat a doua zi că sus la platou era un vânt foarte puternic, dar care pe noi nu ne-a atins, noi eram adăpostiți. Și, interesant era să-i zicem așa, acest concert de pietre. Cele subțiri, care țiuiau, cele groase și late care fâlfâiau, cele mari care bâzâiau, cele mijlocii care fluierau și așa mai departe, tot timpul, toată noaptea aceste pietre ne-au ținut de urât. Nu aveam ceas nici unul, țigările ca de obicei s-au terminat, ne facem niște socoteli, era o lună plină frumoasă și Colțul Gălbenelelor era scăldat în această lumină a lunii, care mai târziu spre dimineață s-a retras și odată cu începutul zorilor ne pregătim mai departe de rapeluri, batem rapeluri și ajungem în brână jos, exact, ultimul piton, ultimul rapel. Trecem în Hornul Coamei și ne adăpăm, așa se poate spune, eram deshidratați întreaga zi, ne adăpăm și pe Hornul Coamei urcăm sus unde știam că prietenii ne-au lăsam bocancii, bagajele, mâncare și haine de schimb. Găsim bagajele și ne-am ospătat bine, era un soare frumos, ne-am întins la soare, nu știu cât am dormit că ne-am deșteptat în frig, venise o ceață peste noi, de nu se vedea la doi pași. Prin Hornul lui Jilipeanu ieșim la platou și marii cunoscători ai munților Bucegi ne-am plimbat pe platou mai mult de 3 ore, căutând ieșirea spre Babele, pentru că Platoul Coștilei este înconjurat cam două treimi de abrupt. Ne-am zăpăcit pur și simplu și norocul nostru că am auzit niște voci, erau un băiat și o fată care voiau să se ducă la Omu și s-au rătăcit venind de la Babele și i-am convins dacă știu drumul înapoi la Babele să ne conducă și ne-a condus. Așa se întâmplă. La Schiel am stat ne-am ostătat și a doua zi n-a mai fost nevoie să vină echipa de salvare care se formase din Bușteni...”