SĂ FIE. Preluate de pe un grup de foști militari în termen (III)

Pentru că sînt un tip nesociabil (ca să nu spun mizantrop), nu îmi aduc aminte cu plăcere de colegii de armie...
Asta nu înseamnă că strîmb din nas la amintirea camarazilor, doar că nu am avut cine știe ce relații, cît să ținem legătura după aceea.
.
De bine ce mă mai uit pe acest simpatic grup, realizez că primul gînd bun se duce către cel care mi-a fost comandant de pluton, Dan Ristoiu, de felu-i tînăr locotenent la acel 1980, cînd am fost dus să-mi servesc patria (cu socialismul ei cu tot).
Respectivul superior mi s-a părut un tip onest, în plus fiind apropiați ca vîrstă (eu fiind încorporat ceva mai tîrziu).
.
Mai dau o raită în amintiri și mă opresc asupra lui Adrian, coleg la cursul pentru plutonieri de companie. Era idem onest, deși infinit mai puțin disciplinat decît șeful meu amintit mai sus.
Îmi plăcea de el că era buna dispoziție întruchipată. Avea un set de pastile la care-mi saltă și azi zîmbetul, după atîtea decenii. Între cele mai puțin porcoase era, de pildă: „Îl vezi? Are var pe cur /te mai ștergeai de vreun perete.../. Deci e curvar!”
Un mic tic, poate exagerat de ochii lumii, era să afunce formula „Cerebral!”, la orice lucru din jur îi trezea aprecierea.
.
Adrian a tras o mîță nemaipomenită de coadă, la vremea acelui curs, de care am avut parte în ciclul I. Noi, ceilalți, ne mulțumeam să revenim abia spre seară în companiile de origine, după ce pierdeam toată ziua vremea (în loc de angarale cazone) la compania Transport, care găzduia acel curs, sub bagheta plutonierului (pare-se un pic drojdier) David.
Ei nu, Adrian o întindea de la prînz acasă, în cartierul Militari, și revenea a doua zi, matinal. „Ai lui” știau că el e la Transport, la cursul cu pricina, și peste noapte.
Avea o îndrăzneală a lui
Ghinionul a făcut să aibă în ciclul doi o viață mult mai complicată (parcă era la Compania 2 infanterie). Mai exact atunci nu a mai putut s-o întindă, nici departe decît reușise în primele opt luni!
.
Pînă acolo, sub aripa lui am tras primul sărit peste gard din viața mea, cînd din Olteniței am mers pe Viilor (eu, cu inima cît un purice!), iar apoi am luat un tramvai 25 pînă la el, în Militari. După un prînz (inevitabil cu ce alcool avea maică-sa în casă) acolo, am luat un 13 pînă la mine, la Piața Iancului, unde am tras ceva emoții, pînă am ajuns fără belele la apelul al dimineață, al geniștilor mei...
Adrian ne-a chemat la un moment dat la nunta fratelui său geamăn (militărea și el, la acel UM 01305), care s-a ținut la „Grădinița”; în buricul Bucureștilor. Firește, fiind melitari (vorba lui A. Bacalbașa, din al său „Moș Teacă”), nu am venit cu vreun dar, însă parcă le-am făcut eu cîteva poze.
Simpatic era și Dan Gemănoiu (în eterna cheie, a onestității!), bucureștean chiar mai copt și decît mine, de care am pomenit într-o postare trecută. El era cel cu „rașpelele” („Cum?! Eu, să am numai pile?! Pardon!”).
Relațiile lui erau însă mai mult declarative, căci nu simt să fi apelat vreodată la ele (ori nu va fi marșat tat-su, cel de la Secretariatul CC al PCR), așa că s-a canonit „la munci”, în toamna ce-am prins în ținută kaki.
.
Simpatic, dar cumințel (lipsit de micile drăcovenii care întrețin marile prietenii) s-a aflat Constantin Ciuc, de felu-i din Iași, ochelarist ca și mine.
În aceeași cheie a onestității, țin a pomeni de singurul gradat care nu ne-a zis niciodată „Dă-te mai încolo”, și anume (alt Constantin, culmea tot din Iași) Cîmpeanu, caporal la Chimic, pluton cu care Geniul meu se afla în simbioză organizațională.
.
DEȘI SAR DE AICI în altă barcă, aș vorbi și despre cadrele epocii ce-am prins în acel Regiment 2 Mecanizat, din șoseaua Olteniței 190.
Comandant am prins acolo pe colonelul Dumitru Velicu, tip relativ sever, dar (eterna-mi obsesie!) onest. Venea dimineața cu o mașină sovietică Lada, fiind întîmpinat la poartă de trompet, în vreme ce regimentul sta în careu, în așteptarea șefului.
Cînd am militărit acolo, a fost avansat, comandant parcă la așa-numita Divizie (era doi pași mai încolo, la intersecția Olteniței cu Vitan Bîrzești). Că veni vorba, undeva mai sus de noi era un general Pletos (culmea, cu destulă chelie!), despre care voi citi ulterior că a fost în așa-numitul complot păstorit de generalul Militaru, la jumătatea anilor 80.
Cam tot atunci am citit întîmplător la ferparele ziarului România Liberă despre moartea generalului Velicu, foarte probabil din motive de sănătate, simt o boală de inimă.
.
După dumnealui a venit în fruntea regimentului maiorul Corneliu Pîrcălăbescu. Aducea nițel cu Iohannis cel de azi, minus aroganța și rigiditatea. Nu mi s-a părut să sară peste cal, în materie de a ne freca inutil. Gura lumii spunea că are pile, că a venit pe filiera UTC, că e simpatizat de Elena Ceaușescu și că, implicit, executa la noi un stagiu care să-l ajute a promova în continuare, în sfere mari.
Posibil ca așa să și fost, căci decembrie 1989 l-a prins ca șef al Gărzilor Patriotice pe țară.
Pînă una-alta, la un moment dat avea nevoie de niște poze pentru vreo legitimație, și mi-a stat drepți, ca să-l pozez...
.
Șef al statului major la vremea aceea era maiorul Rădescu, parcă Nicolae (coincidență de nume se pare, cu prim-ministrul din 1944-45!).
Și pe el l-am simpatizat, deși nu chiar de la început, iar asta nu pentru că ar fi fost al dracului, ci pentru că nu ieșea în evidență, iar totodată era din alt material uman, decît masa ofițerilor.
.
Nu mai știu cum la un moment dat m-a rugat să merg pînă la el acasă, să-i dreg un întrerupător ce nu mai mergea. Era destul de seară, iar anotimpul era unul rece. Am mers cu autobuzul, în care a moțăit. Mi s-a părut mie, profanului, nițel suspectă atitudinea lui, pe care am tradus-o ulterior prin faptul că ciupise niște alcool la slujbă (foarte posibil, obiceiul îi era cronic).
Stătea undeva pe la Piața Unirii, cam pe unde e acum aripa sudică a magazinului Cocor.
I-am dres acel defect electric, apoi am plecat acasă, cu biletul de voie ce-mi pregătise.
Parcă m-a oprit și la o gustare (nu mai țin minte dacă era și nevasta pe acolo), moment în care am îndrăznit să-i spun un banc, auzit la amicii de munte: „Domn colonelu', pot să vă spun Nelu?”. Firește, l-am relatat doar ca banc, nu că m-aș fi adresa așa. Și oricum diminutiv i-ar fi fost Nicu...
.
Socotesc acum că alcoolul i se trăgea din a fi urmat un drum care nu era, totuși, al lui. Va fi urmat cariera militară la îndemnul cuiva din familie, în același timp era inteligent, dar un filon interior sta oprimat în interior, motiv din care apela la sticlă.
.
În comandament mai era un locțiitor de comandant, colonel Constantin parcă, ce-mi transmitea un fior destul de neplăcut (de pildă cînd mi-a dat să-i fac niște poze de familie), dar practic în banca lui. Jovial era pe acolo și alt trei-stele-mijlocii, și anume colonelul Radu, ceva mai scund și rotofei,de asemenea pe la 50 ani ca etate. El îmi deconta materialele foto.
.
De treabă mi s-au părut, chit că nu le mai rețin numele, șefii de companie de la Cercetare ori Transport.
Firește, nu cunoșteam multă lume în acea 'ogradă', dar netensionați - semn al unui șef ok - umblau de pildă și cei de la Bateria RAD (rachete antitanc dirijate).
Jovial era și un maior Craiu, de infanterie, parcă pe la batalionul I.
Mai era și un tovarăș mai mare peste activitățile sportive, căpitan, și el nederanjînd pe alții (firește, dacă treceai pe lăngă el fără să-l saluți se schimba placa...).
.
Altminteri, în categoria zeilor erau și neamuri proaste, de pildă căpitanul de artilerie Scarlet, care teroriza pulimea / sînt fan al lui E. Zola, mai naturist.../ regimentului, cînd pica ofițer de serviciu.
La nemauri proaste aș trece și pe șeful Geniului. căpitanul de atunci Mircea Ciupariu. Pe cît mă lămurește instinctul meu de azi, era un Rădescu (celd e la statul major), dar probabil mai cocoloșit de mamă pe vremuri. Mai exact frustrările lui îmi par să fi decurs din faptul că pe acel drum al altuia nu mai veneau gratificațiile materne.
La un moment dat, nu cu mult după jurămînt, m-am dus la el pentru un bilet de voie și, în grabă plus emoție, i-am zis „tovarășul Ciupariu”. S-a bășicat, cum că el e „tovarășul căpitan Ciupariu”.
Cu așa om, nu suna a bine viitorul, dar curînd a plecat de la noi, postul rămînînd vacant cît am stat acolo.
Colegii de la Chimic aveau însă un șef-mare pîinea lui Dumnezeu, capitanul Maximciuc. La un moment dat, în ultimele săptămîni, m-a atenționat cu privire la barba de două zile. Mi-a căzut mie prost, dar omul avea dreptate!
.
Dacă tot m-am întins la vorbă, aș adăuga că la vremea ciclului anterior de instrucție, de dinaintea venirii mele, compania Geniu avusese un accident la o tragere, în sensul că un neîndemînatic dintre geniști scăpase o grenadă în tranșeul unde stăteau. Au fost rănite cel puțin vreo trei persoane (din fericire niciuna mortal), între care comandantul companiei, locotenentul major Marinescu.
La un moment dat a revenit în companie, cu un pic de sechele la mers, iar ulterior va trece în ceea ce se numea rezervă. SE spunea că poate fi inginer în viața civilă. Era un tip subțirel, poate chiar fragil, o bomboană de om.
.
Ilustrez postarea cu niște imagini de la jurămîntul depus, parcă prin toamna 1980, de cele trei companii de TR-iști (studenți, ce executau un stagiu mai scurt, de nouă luni în loc de șaisprezece).
Dacă la contingentul meu venise ministrul Constantin Olteanu, un general a venit și acum. Să-mi iertați obsesia, dar părea în banca lui, afabil și amabil. Ce-i drept, nu puteai ști ce părinte procopsit (politicește) venise să-și vadă fiul bătînd pas de defilare.

Pe acel film, probabil pentru că dorise să trimită o poză acasă, este și colegul sergent de Chimic Anghelache, un moldovean cumințel.

SĂ FIE. Preluate de pe un grup de foști militari în termen (II)

II

Mi s-a întîmplat să fiu căsătorit la încorporare (de-asta am și fost repartizat aproape de casă, și anume pe bucureșteana șosea a Olteniței).
Relativ curînd (noiembrie 1980) mi s-a născut un fiu.

În așa moment, mi-am invitat doi colegi acasă, pentru un păhărel (sau mai multe?).
Îi chema Ion Cornea (teoretic, adventist) și Gheorghe Mosor (cel mai rubicond, în poze). Amîndoi moldoveni, chit că alde Cornea locuia în civilie la Timișoara.
.
Eu am dormit acasă peste noapte, ei s-au întors la unitate, unde instituția săritului de gard era una mai mult decît respectată...

PS
La cîte trăznăi am făcut la vîrsta aceea (23 ani), mi-e greu să le spun tinerilor de azi dați-vă mai încolo, în materie de moralitate...

SĂ FIE. Preluate de pe un grup de foști militari în termen (I)

De prin UM 01305, București, șoseaua Olteniței, la capătul tramvaiului 11 (sper că am reținut bine)...
.
O să întrebați cum de umblam și pozam așa dezinvolt. Păi, foarte simplu. Tovarășul locotenent major Ioan Micșa, care cu onor veghea la contrainformațiile regimentului, primea uneori un așa-numit indicativ (purtau niște nume istorice mari, a la Radu cel frumos), cînd trebuia să se vegheze asupra cetățenilor străini care spionau (ziceau dumnealor), trecînd cu mașina prin preajma unității.
.
În așa situație, era nevoie de un om oarecare, destul de discret cît să nu atragă atenția spionilor respectivi, care să-i pozeze. Eu, făcîndu-mi de lucru la gardul exterior al unității, izbuteam treaba asta. Dacă vremea era bunicică (îndeobște așa se întîmpla), pozele luate pe șest cătr.e acele mașini ieșeau prea puțin mișcate.
.
După ce trecea intervalul convenit de supraveghere a realizărilor socialiste, mă duceam frumușel acasă, lucram pozele și a doua zi le lăsam pe biroul dlui CI-st cu pricina.
Iar dumnealui raporta probabil pe undeva, că ce vigilent stă dumnealui, chestie care nu putea să nu prindă bine la avansare.
.
Iar avantaje am avut cu carul, în sensul de pildă c-am fost între rarisimii care nu au fost duși la munci.
După cum orice dispariție a subsemnatului din unitate, spre seara, era în ideea că mă duc să-mi cumpăr materiale foto.
.
Responsabil cu zona foto în regiment (aveau la un moment dat o cameră specială, în acest sens) era un locotenent simpatic, parcă de la Bateria RAD, dar pe de oparte își găsise un ajutor îăn compania lui destul de mototol, iar totodată ofițerul în cauză a fost dus cu oameni cu tot la munci agricole, în toamnă. Așa că am rămas doar eu stîlp al luptei cu imperialiștii, pe tortuarul din fața unității.
(acum îmi aduc aminte că m-a luat Micșa cu el la o colonie de muncă, să pozeze niște insulte la adresa ofițerilor inscripționate pe peretele unui... closet. Voia probabil să facă ceva analize grafologice, în baza pozelor luate în acea budă. Nu mi-a ajuns la urechi să fi prins pe cineva, însă)
.
În virtutea acelei îndeletniciri, în zilele cu indicativ umblam liniștit în ținută civilă prin unitate, cu aparatul în dotare. Cum nu au existat omenești boacăne / sărit peste cal în vreun fel, o mîna s-a spălat pe alta cam vreo două treimi din stagiul meu militar de genist. Inevitabil, apăreau solicitări foto - personale sau oficiale - inclusiv din partea comandantului, în nevoie de vreo poză pentru nu știu ce act. Tovarăș comandant fiind acolo într-o vreme Corneliu Pîrcălăbescu, ajuns peste ani șef al Gărzilor Patriotice și care apare în filmările din sediul CC, din seara zilei de 22 decembrie 1989.

Subofițerul de serviciu (pare simpatic!) la poartă a vrut o imagine, alături de ajutorul său.

Un militar în termen oarecare, care a vrut și el o poză, să trimită acasă.

Nu puțini veneau pentru poze la carnetul de serviciu. Altminteri, lucram doar cu „sculele” mele, inclusiv blitz-ul.

În stînga e gardul unității, iar în dreapta spațiul unde întorcea tramvaiul. Nu departe de acest loc se intra / intră în localitatea Popești-Leordeni.

Subsemnatul, la treaba de care pomenesc în postare. Aici mi-am tras o poză pentru mine, cu autodeclanșatorul, să am după 40 ani de postat pe Facebook...

Chiar în fața intrării în unitate, dar nu mai știu de ce am tras imaginea.
Circulația auto era infinit mai redusă decît azi.

O stradă perpendiculară pe Olteniței, Grigore Marin parcă. Se vede o clădire de care-mi amintesc a fi găzduit la etajul I compania de TR-iști.
Nu mai știu cu ce ocazie l am cunoscut acolo pe locotenentul Valerian Stan, subțirel și activând cam fără chef pe linie de UTC (așa mi s a zis atunci, nu mai știu la ce robotă ne au trimis împreună la un moment dat).
Îl voi redescoperi în toamna lui 1990 la ceea ce s a numit Alianța Civică, iar de curând pe culoarul național al unor site ului ActiveNews.

În acțiunea de care pomeneam mai sus, la gardul unității.

Subsemnatul, prin octombrie 1980 (intrasem în așa-numitul ciclu II), developînd un negativ. În cele două recipiente de sticlă alăturate vor fi stat revelatorul și fixatorul, cele două substanțe necesare.

Cu același prilej, al developării anterioare, l-am pozat pe colegul Dan Gemănoiu. Era șofer (de camion, la plutonul Chimic), dar în viața civilă ins cu pile grele.
O întrebare batjocoritoare la modă era în vremea aceea: „Aaaa, tu ești de-ăla cu pile?!”
Dan răspundea: „Eu pile?? Pardon, mă jignești: eu am rașpele!!”
Cînd au adunat inițial compania și au pus noii încorporați să spună ce sînt părinții lor, Dan a zis, modest: „Tata lucrează la secretariat”. Apoi a adăugat: „Secretariatul C.C.”

Stătea pe procopsita stradă Londra.
Altminteri era un tip la locul lui, armă findu-i în fața vieții cazone nu pilele (la care nu simt să fi apelat), ci buna lui dispoziție. La el am văzut prima dată un ceas electronic.

Tot subsemnatul.
Ușa din preajmă dădea într-o încăpere fără ferestre, numai bună să pun filmul în doza de developat.

Glume, la 1985..

Lucrez la memoriile-mi montane.

Rîd de unul singur, la poantele lui nea Sandu Beldie! 

(parafrazînd pe Camil Petrescu, „încă una de-a lui Sandu Beldie”) 

4 decembrie 1985, miercuri.
Seara, la „Grădinița”. Nu m-aș prea fi dus, căci nu stau strălucit material, dar îi promisesem la „Schiller” lui Manof că vin, , iar totodată eram doritor să revăd gașca. Masa lui Moșu[1] e plină, cu trei noi recruți și d. Manof. Eu vin la altă masă, cu Boitor. Mai apare Ionescu-Mutu, apoi Dionoiu și încă unul nou ce bea Quick Cola (oribil!). E pe acolo și doamna (sau domnișoara) Liliana Becea, iar la urmă apar domnul și doamna Pompiliu Pascu. Între ei, Beldie, verbal și cu același țol (ce e a lui e al lui, e consecvent...). Ne grupăm lîngă el.

Mi-am notat cîteva bancuri spuse de botanist. Unele le-am pomenit în capitolul închinat dumnealui din „Sus la munte, la izvor”. Altele, punctate fugar în jurnal, nu mai știu la ce se refereau. Dar îmi aduc aminte totuși de unul, poate prea deocheat pentru a-l pomeni în amintitul material omagial. Un bărbat, inevitabil trosnit, intră la toaleta femeilor. Pe cînd se ușurează încîntat, o doamnă nou intrată îi reproșează: „Aici e pentru femei!”. La care acela, îndreptîndu-și penisul în direcția aceleia: „Dar ăsta nu e tot pentru femei?!”.

[1] Foarte probabil preluasem apelativul de la cogenerul Vlad Petrușca, căci nu mai apare pînă atunci în scrisele mele. În rest, deși am făcut eforturi, nu am reușit să abandonez adresarea cu „dumneavoastră”. Ba i-am și zis la un moment dat (prin 1988?) că încerc să-i sun „dumneata”; dar că nu reușesc. Nu a avut nimic împotrivă să o fac. Priveam cu oarecare invidie la un Eugen Rusu care îi vorbea la oarecare per tu, iar totodată cu „Nea Nae...!”.

În imagine, Alex. Beldie și Cristache Dedula (1987) 

PS
Din „Sus la munte, la izvor...”:

„Uneori bancurile spuse de Alex. Beldie, la ceas de seară hivernală, pă­răseau zona muntelui, dar îşi păstrau savoarea. Erou le era nu o dată ac­torul Iancu Bre­zeanu, intepret al cetăţeanului turmentat nu numai pe scenă. Dialog pe peronul gării: „Iancule, să-mi aduci şi mie ceva de la Pa­ris..” „Ce?” „Un s... [boală vene­rică]”. „Așa voi face... Dar dacă nu te gă­­sesc acasă, pot să-l las nevesti-tii?”. Sau: „Bine, nene Brezeanule, dacă eu aş veni la cîrciuma dumitale şi, în loc să mă duc la closet, aş face sub masă, ca dumneata, ce-ai zice?!” „Păi ţi-aş zice: «Hai sictir, porcule!»“[1].

Boala era cea numită în epocă „sculament” (sau „blenoragie, o boala contagioasa produsa de gonococ. Se caracterizează prin inflamația căilor genito-urinare, cu scurgere purulentă si dureri la micțiune”).

Cîrciumarul se numea, văd acum în Jurnal, Gogu Georgescu.  

---

[1] Brezeanu a publicat un volum de amintiri, sugestiv intitulat „Vinurile mele”. Fl. Ștefănescu mi-a vorbit despre existența în Sinaia, la magazinul Mateescu (ajuns și primar al urbei, în 1926), a unei cămăruțe retrase (echivalentul odăiței din alte zone), unde între apropiații patronului servind cu păhăruțul se aflau Iancu Bre­zea­nu, Ernest, arhitectul de la Peleș, și Walter Muston.

 

Un material poate interesant, despre Bucura Dumbravă

(și chit că unele afirmații de acolo, mai ales ale scriitorului Gala Galaction, sunt discutabile)...

Arhivele Nationale ale Romaniei

Amintiri despre Bucura Dumbravă

La 30 ianuarie 1926, pe când se întorcea din India, Bucura Dumbravă, scriitoare, alpinistă, fondatoarea primei societăți de turism și a unei asociații feministe masonice, s-a îmbolnăvit de ciumă bubonică și a murit într-un spital egiptean, la Port-Said. Urna cu cenușa ei a fost adusă în țară în primăvara anului 1926.
Fanny Seculici (Bucura Dumbravă era o poreclă, de la iezerul Bucura și dumbrava de la poalele Acelor Morarului [!]), s-a născut la 28 decembrie 1868, la Bratislava (Slovacia, în Imperiul Austro-Ungar), fiica lui Julius Bernhard Sekulis, functionar de asigurări, prieten cu Regele Carol I, care a locuit cu familia la Sinaia, apoi la București. Fanny Seculici a venit în România la vârsta de cinci ani, vorbea germana, franceza, engleza şi româna, de mică a scris poezii în limba germană, iar la 14 ani le-a citit Reginei Elisabeta (Carmen Sylva). Fanny Seculici o vizita la castelul Peleș și o fermeca cu povești despre drumețiile ei montane, cu interpretarea la pian a unor piese de Brahms, Bach, Schumann, Beethoven. Au avut și un proiect literar comun – „Cartea îngerilor” –, nefinalizat însă din cauza morții lui Carmen Sylva.

Bucura Dumbrava a scris în limba germană și a publicat romanul istoric „Haiducul” (1907), tradus în limba română de Teodor Nica. A continuat cu „Pandurul” (1912), tradus din germană de Eliza Brătianu, cu o prefață de Carmen Sylva, în 1920 a scris direct în limba română „Cartea munţilor”, iar în 1922 a publicat o culegere de legende „Ceasuri sfinte”, cu influențe teozofice, în limba germană. A colaborat la revistele „Convorbiri literare”, „Ideea europeană”, „Lumina”, „Viața Românească”.
Bucura Dumbravă a fost o pasionată alpinistă, a făcut numeroase expediții pe munți, de regulă, în grup de 5-6 persoane, unele de câteva zile în masivul Făgărașului, pe Retezat, Parâng sau Iezer, care se organizau din timp – pașapoarte, bilete de liberă trecere pentru cai, angajarea călăuzelor, provizii, corturi. Iarna, chiar dacă era mioapă, Bucura Dumbravă urca munții pe schiuri. A suit pe Negoiu, la Bâlea în Munţii Făgăraşului, în Retezat, Parâng, Iezer, însă marea ei slăbiciune era masivul Bucegi cu Peştera Ialomiţei. A fost prima femeie care s urcat pe vârful Omu, cel mai înalt din masivul Bucegi și ca o preţuire a acestei activităţi, „Vârful Ocolit” de pe Omu a primit numele ei.

După încheierea Primului Război Mondial, împreună cu Simion Mehedinți și Mihai Haret, Bucura Dumbravă a contribuit la organizarea turismul în Carpați, a fost una dintre ctitorii societății de turism „Hanului drumeţilor” şi mai apoi a Turing-Clubului României.
Bucura Dumbrava a fost implicată în activitatea Asociației Creștine a Femeilor (după modelul YWCA – Young Woman Christian Association) din România, a cărei preşedintă de onoare a fost în perioada 1919-1938 Regina Maria a României. Activitatea asociației a fost orientată spre educarea tinerei generaţii în spirit creştin şi creşterea rolului femeii în evoluţia societăţii.
Bucura Dumbravă, ca și tatăl său, membru al Masoneriei, a fost o lideră a Primei Mari Loji Feminine din România, de fapt Prima Lojă Feminină Independentă din lume. A studiat istoria societății teozofice, în 1924, a tradus cartea lui Jiddu Krishnamurti, La picioarele Învăţătorului, autor considerat de fruntaşii mişcării teozofice un Mesia, şi datorită căruia a participat la Congresul Societăţii Teozofice de la Adyar din 1925-1926.
La Arhivele Nationale ale României se păstrează un volum cu memorii, amintiri, versuri ale unor prieteni și colaboratori ai Bucurei Dumbravă, precum cele ale doctorului Alceu Ureche [Urechia!, n. M.O.], care le-a dat titlul: „Un tovarăș fără pereche”:

„Zeci de ani am cutreierat munții noștri cu Bucura Dumbravă. Cu Bucura am fost noi, nevasta-mea și cu mine, pe Piatra Mare, pe Tigăi, pe Postăvarul, să cuprindem cu vederea Țara Bârsei, departe, departe...
Cu Bucura am bătut hățișurile Caprelor Negre în Bucegi, cu ea am urcat vârfurile lor însorite și am coborât văile lor misterioase. Aciuiți la Baba Mare, cu Bucura am auzit furtuna dezlănțuită în valea Ialomiței, urlându-și simfonia ritmată de trăsnetele care loveau în Cetatea Zănoagei, cu Bucura am asistat, smeriți, noi, necredincioșii, în fața Bisericuței la închinarea iluminatului părinte Ieronim, al cărui fierbinte lamento era purpurat de ecourile peșterii până în fundul munților. Până’n susul cerului, la Dumnezeu.
Cu Bucura am mâncat mămăliga blândului părinte Ioil și păstrăvii prinși de Badea Chircu. Cu scumpa dispărută am suferit asaltul puzderiei de pureci din bordeiul lui Burlacu...
Cu Bucura, sus la Omu, ne-am încălzit sufletul la focul aprins de soarele care scăpăta în dosul Pietrei Craiului și al Făgărășenilor, cu Bucura am suit Biștea și Negoiu și ne-am rostogolit prin Strunga Dracului, până’n apele albastre ale Lacului Călțunului. Cu Bucura am urcat Parângul și Retezatul, cu ea, legănați de valurile Bucurei, am dormit zgribuliți în cortul nostru; cu Bucura am petrecut nopți și nopți sub bolta atât de înstelată a munților, și am dormit ascultând, departe, departe, lătratul câinilor din Jepul Mare.
Ceasuri întregi am privit smeriți, cu Bucura, minunea ce se desfășoară ochilor, din Vârful Tătarului și rotogoalele vulturilor deasupra noastră, cu Bucura am trăit o viață de munte, Bucura a fost tovarășul nostru cel mai bun, cel mai scump.
Bucura a fost o fire profund optimistă, toate le primea cu voie bună: de ningea primăvara, când eram pe munte, îi părea bine, căci ce frumoși sunt roșiii rododendroni în zăpada albă, de-o ardea, nemilos, soarele, râdea de inseparabila mea umbrelă, de ne uda ploaia până la piele, Bucura asculta cu drag cântecul ploii și privea uimită cum se ridicau fantastic, negurile din cazanele în care fierbeau și dacă rămâneam nemâncați, Bucura se înveselea, c-o să fim mai ușori la drum.
Inimă mare, Bucura nu vedea decât binele, decât frumosul, urâtul ea nu-l vedea, nu vrea să-l vadă.
Bucura iubea, firește, florile, de la modesta pyrola, până la mahalagioaica dalie, Bucura iubea nu numai florile, ci și toate vietățile – cine ca ea știa să vorbească câinilor la stână? – iubea toate animalele, chiar și pe cele mai rele: oamenii!
Cu atâtea însușiri, se putea ca Bucura să nu fie tovarășul ideal de munte?
Se putea, se putea, dacă față de măreția naturii, Bucura n-ar fi știut... să tacă!
Câți în fața unui apus pe Omu, ori a unui răsărit pe Negoiu, pot să spună prostii?”

Despre viața și moartea Bucurei Dumbravă a scris și Gala Galaction, în revista „Adeverul literar și artistic” la 7 februarie 1926:

„Deși, în fiecare zi, moartea culege pe câte unul dintre noi și vestea morții este fluturele cu aripi negre, care se zbate de colo până colo la ferestrele noastre, totuși uneori această veste ne surprinde ca un paradox dureros.
A murit Bucura Dumbravă! A murit energia, veșnic tânără și nebiruită! A murit voia bună! Au murit munca fără preget și dragostea de viață...
Plecase din țară la sfârșitul lui noiembrie, deci acum două luni, călătoare spre India – țara spiritualității – spre a lua parte la un congres, pentru mine unul cu totul vaporos. Atâta știu că locul de întrunire era Adyar. Pe când venia înapoi și după ce urcase Marea Roșie până la Port-Said, Bucura Dumbravă s-a îmbolnăvit greu. Medicul vasului a debarcat-o la Port-Said și într-un spital de acolo și-a dat sufletul.
Fie că boala era molipsitoare, fie că așa a fost cea din urmă dorință a Bucurei Dumbravă, rămășițele ei au trecut prin cuptorul funerar și, peste câteva zile, cenușa amicei noastre ne va sosi, într-o glastră de pământ egiptean...
Aproximative sau eronate, acestea sunt singurele informații pe care le avem până azi asupra acestei morți neașteptate. Pe de altă parte, ce amintiri, ce gânduri, ce păreri de rău, pot fi culese, în această oră de surprindere și de grabă?...
Am cunoscut-o pe Bucura Dumbravă, în fosta ei locuință din strada Dionisie, unde mă chemase să-mi spună câteva cuvinte de mulțumire pentru articolul meu „Tudor Vladimirescu”. Citisem cartea ei „Pandurul” și căutasem să strâng, în câteva pagini, generoasa răscoală sufletească pe care mi-o pricinuise. Dar nu era cadrul cel mai potrivit ca să cunoști pe Bucura Dumbravă.
Adormită întru fericire Carmen Sylva, mama sufletească a Bucurei Dumbravă, începe astfel prefața care împodobește ediția originală a romanelor „Haiducul” și „Pandurul”:
«Să nu cauți niciodată pe tânăra poetă, autoarea acestor cărți cu bogat cuprins, să n-o cauți la masa ei de scris, ci s-o cauți pe munții cei mai înalți, în sihăstriile vechilor călugări, la pășunile ciobanilor, lângă ochiurile de apă de pe Negoiu, în vreme de furtună și de zloată, în zăpadă și în ghețușuri pe vârfurile Carpaților, sau – în nopțile de vară, în covercile din pădure, la marginea pârâului, unde stă la pândă, să auză ce povestește luna...»
Cu părere de rău, vie, lungă și acum iremediabilă, nu am văzut-o niciodată pe Bucura Dumbravă, în cadrul și în lumea din sfatul Carmen Silvei!
Nici zilele în care ne-am cunoscut (de la 1912 încoace, timp în care s-a schimbat fața pământului), nici viața împovărată pe care o trăiesc, nici... nu știu câte împrejurări rău venite nu m-au iertat să iau parte la vreuna din acele excursiuni pe munți, întreprinse de Bucura Dumbravă și de coreligionarii ei întru turism.
Mărturisesc, cu remușcare, că n-am avut pentru acest suflet excepțional luarea aminte, dinadinsul și devotamentul pe care-l merita. Ar exista azi, în limba română, o interesantă carte cu narațiuni creștine, dacă aș fi fost mai sârguincios și m-aș fi hotărât să tălmăcesc proza germană a Bucurei Dumbravă.
Nu-mi este aminte să vorbesc de literatura ei... Ce a scris – cât a tipărit, cât a rămas în vrafuri manuscrise, peste care va cădea într-o zi lumina notorietății – a rămas aici cu noi, în lumea pământească. Mă înfioară subitul ei exod și, ca un vultur, care știu că planează în azur, deasupra capului meu, mă obsedează zborul ei cel nou...
L-a început prea de vreme! Era o nobilă bucurie să întâlnești, în putreda noastră congregație, acest suflet închinat frumuseții și bunătății. Convingerile spiritualiste ale Bucurei Dumbravă, mersul ei în viață – ferit, atent și curat, ca pe cărările din munții ei iubiți – mândria ei nebiruită în fața adversarilor și a adversităților din ultimii ani, așază pe Bucura Dumbravă în galeria marilor personalități.
Fără frică și fără vină! Cuvintele acestea ar trebui scrise cu linii de mărgăritare pe amfora care va păstra cenușa ei. A știut să fie inimoasă, voioasă, cumpănită, zi de primăvară, pentru toată lumea – și când ieșea din palatul Carmen Sylvei și când ieșea din bordeiul unei cerșetoare.
Moare când se întorcea din India, de la un congres spiritual. Probabil că se întâlnise acolo cu principii idealismului indian și că, sosită printre noi, ne-ar fi împărtășit și nouă ceva din comorile sufletești adunate de pe malurile Gangelui.
Bucura Dumbravă era adepta unei înțelepciuni care proclamă nemurirea părții celei mai nobile din noi și predică iubirea de oameni și virtutea. Este o doctrină respectabilă ca multe altele, care cresc azi ca niște vlăstari împrejurul tulpinii creștinismului. Bucura Dumbravă pleacă fără să-mi fi dat prilejul să aud din gura ei mărturisirea acestei doctrine...
A scăzut cu unul numărul atât de mic al idealiștilor din lumea atât de mică și de robită pământului, în care trăim.
Am trecut aseară, purtând în inimă parfumul dureros al plecării Bucurei Dumbravă, pe lângă casa unuia dintre pontifii afacerilor veroase, ai milioanelor stoarse din oasele mulțimii, ai corupțiunii universale și ai rușinii naționale. Un șir de automobile vegheau sub geamurile cu storuri lăsate. Înăuntru, desigur, era timp de liturghie politică. Și mi-am spus resignat: „Da, așa trebuia să fie! Ca să-și mai aducă aminte Dumnezeu de noi și să nu ajungem toți lupi și porci, trebuia să plece dintre noi, spre lumile cerești, nu acest idol al turpitudinii noastre, ci sufletul de viorele – Bucura Dumbravă!”

Fotografii, în acea postare a Arhivelor Statului:

Relația mea cu nea Baticu (II)

Blogul subsemnatului a ajuns un fel de rudă săracă.
Căci nu mai posedă reflectoarele ce altădată stăteau cît de cît ațintite spre el...

A ajuns un fel de rudă săracă. De scoțător din probleme. De primitor a ceea ce refuză alte scene.

Dacă nu un cimitir al elefanților, măcar un loc tras sufletul, de lins răni, de spus aici ce nu poate fi spus în alte părți?

Alte părți?

Păi, concurența este în primul rînd strălucitorul Facebook. Cel care dă iluzia că stă lumea atentă (cît de cît) la zisele-ți, la persoana-ți.


Dincolo de acest Intro...

Postarea de aici are în vedere un subiect ce - simt eu primul - a ajuns a prisosi în acea altă parte.

Și anume relația cu nea Baticu.

Și legat de care păcătuiesc în mai multe moduri.

Am fost, de pildă, un fiu în mare parte necuviincios față de dînsul (cu precădere după 1990).

Totodată, trăiesc azi un sentiment mai mult decît blamat între oameni, și anume acela de a te băga excesiv în sufletul altuia (de ce e blamat, poate spune un psiholog...). Bașca comportament (tot din parte-mi) de oarece d. Goe, în sensul a voi doar să obțină de la respectivul părinte.

Astea fiind zise și avînd ceva mai multă ordine în ogradă, pot griji și de altele.

Deseori, sentimentul păcatului ne este unul decurgînd nu atît din o eroare, cît din pedeapsa pe care o așteptăm de la mai-marele iritat de ea. Asemănător, într-o ciocnire gesturile noastre -  paznicul interior contează mult să îți recunoști așa-zisele păcate. Să le privești ceva mai atent. Vedem în așa situație că dracul nu e atît de negru. Că acea descoperire reprobabilă ține, după o vreme, de „Ei, și?”. Iar totodată îți conferă liniștea interioară pentru a comite și alte păcate.

Mai exact, devin tot mai conștient că îi reproduc comportamentul de la senectute. Criticismul lui (fie și nu la fel exprimat). Azvîrlitul asupra unui aspect public - îndeobște din sectorul montan românesc - ni-i mai mult decît asemănător.

.

Întreaga postare pleacă de la o intervenție a subsemnatului pe fila AlpinFestival (a distinsului Dan Burlac), unde aceia s-au apucat să scrie despre recent răposatul Paul Pogo Popescu. Unde am intrat cu bocanci cît și cu artileria grea. Iar aceia oprindu-mi accesul pe-acolo, la scurtă vreme.

În acel gest al meu am văzut aruncatul cu capul înainte, în materie de critici montane, al dlui Baticu. Cît și marginalizarea la care l-au condus.

Relația mea cu nea Baticu (I)

Vă pisez pe aici cu (plictisitoare) trimiteri la un om, legat de care veți fi fost mititei (sau deloc) la vremea cînd s-a prăpădit, darmite cînd a trăit.
E vorba de Niculae Baticu (1909-1998).

Știu că nu e frumos, să-o țin langa cu dumnealui, dar simt nevoia s-o mai fac o dată...
Mă acuz primul (sînt campion la chestia asta cu autoacuzatul...), în ultima vreme, că-s doar critic spre dumnealui. Asta, mai ales în interioru-mi.
O treabă de bine nu găsesc, despre dumnealui!

Neputincios a schimba așa atitudine, apuc să observ că am proiectat/proiectez pe dînsul cee ace nu am putut face, foarte probabil, spre propriul meu tată.
Către el nu izbutesc, foarte probabil, să fiu doar-critic.

Pe felie, îmi simt groaza de a ieși din acea barcă excesiv-critică, căci asta ar implica un sentiment opus, de la care ceva din mine se ferește ca de dracul...


Bon. Asta fu introducerea.
În practică, pe cînd extrag din jurnalul altor vremuri informații pentru memoriile montane personale, simt că îi fac lui nea Baticu un serviciu foarte important. Îl înfățișez, iar asta nu oricum (precum în elogiile altora), ci viu. Cum mi-a fost văzut în... prezentul de atunci.

PS
Alunecînd în odaia lui Freud, am mari probleme cu a(-mi) recunoaște implicatul excesiv în sufletul cuiva.
E o treabă cu nimic mai prejos decît un traseu alpin dificil.
Iar ea avînd cîteva componente neplăcute (care forjează însă un tare-n clanță, pentru a cita pe confratele Adi Andone), în a le accepta.
.
**
.
Ca ins cu imaginație bolnavă ce mă aflu, mă întreb dacă și cu persoana mea se va juca cineva precum cu plastilina, peste vreo n ani.
O să spuneți aici că aș vrea eu, asta... Voi avea însă parte de năprasnică uitare, întreruptă doar de trimiteri furioase, cum că ce ticălos s-a întîmplat să fiu, pe aceste plaiuri iubite de Dumnezeu...

Moare un om pe munte (II)

Mi s-a întîmplat într-o vreme să nu fiu de acord cu afirmațiile confratelui montaniard Dinu Mititeanu.

Prin urmare, de cîte ori aveam ocazia, procedam, precum anticul Cato. Mai exact, nu ceream distrugerea Cartaginei, ci punctam public (inclusiv pe fila Fb a impricinatului), că am îndoieli privind partenitatea unei cărți de munte oarecare.
Adică, autor nu e acolo cel pomenit pe copertă, ci altcineva.
.
Nu dădeam cu parul, nu bălăcăream, doar o țineam cu acea picătură chinezească.
.
În situația respectivă, adversarul meu nu mi-a răspuns...

(deși putea spune: „Domne, poți bănui în continuare, noi să fim sănătoși... Cînd te fac o bere?")

... dar la un moment o făcut-o pentru toți anii lui de tăcere.
.
Mai exact celor șase-șapte cuvinte mari și late, ale mele, le-a opus vreo cinci sute de cuvinte, dacă nu mai multe.
.
Este drept că acea avalanșă nu i-a fost de mare folos, întrucît subsemnatul practică dezinvolt - în așa situații - stilul jiu-jitsu. Adică se folosește de vorbele adversarului,...
Carele, fiind om, se scapă de una, alta ori mai multe.

Nea Baticu avea o zisă, privind inamicii dumisale: „Să-i lăsăm să vorbească... Așa tip de oameni, versați în minciuni, se vor încurca inevitabil în ele"

Cam așa pățesc acum, cu accidentul lui Paul Popescu. Unde atît am vrut inițial, să-mi spună și mie unde și cum a murit acel ins, căruia îi ridicau ode ("Îngerul roșu", între altele).
Precum preopinentul indicat mai sus (adică Dinu Mititeanu), așa m-au trecut Cibinul / Dunărea și aceștia.
.
Fără îndoială, acei stimabili nu-s deloc obișnuiți cu rătăciți ca mine, altfel ar sta ceva mai atenți la ce emană dumnealor. N-am idee unde au deprins acea siguranță de sine totuși sinucigașă - pot bănui că li se trage din viețuirea exclusiv printre amici. Mai neelegant spus, doar prin tribul dumnealor.
Unde lucrurile sînt așezate, de pildă în privința metaforelor, respectiv a modului în care trebuie tratat un eveniment ori altul.

Cred că tărășenia cu accidentul Pogo ar merita un material de carte, ca să aibă idee urmașii cum ne era firea, la anul Domnului 2024...

Pe felie, descopăr acum puțin timp încă o chestie tare simpatică.
Un domn Adi Andone, crezîndu-mă frunză în vînt în ale opiniilor, îmi spune că răposatul era pasionat de munte (altminteri nu am afirmat nicăieri contrariul), iar totodată îmi oferă un link, la o postare a Salvamont-Salvaspeo Cluj.

Îmi arunc ochii pe acel text, și stilul îmi pare al naibii de familiar:

„Pogo e legenda vie a munților”. Era expresia tuturor când vorbeau despre unul dintre cei mai temerari schiori de freeride și unul dintre cei mai dedicați salvamontiști din România. Din nefericire, de câteva ore, vorbim despre Paul ”Pogo” Popescu ca despre legenda noastră, lipsită însă de atributul vieții, înghițită de o grozavă avalanșă la Bâlea...”

Crescut de mic în feeria munților și în mijlocul salvamontiștilor clujeni, unde tatăl său este medic voluntar, Paul avea să devină repede răsfățatul pereților calcaroși înalți de sute metri din Cheile Turzii. Acolo reușește, adolescent fiind, câteva premiere care au rămas neegalate și astăzi. Iernile, însă, îi duceau bucuria pe pârtiile de schi, și mai ales în afara lor. ”

Îndrăznesc să cred că autorul acelor frumoase vorbe e Dinu Mititeanu. Îmi permit să fac afirmația asta, ca unul care i-a cercetat ceva mai atent scriiturile.
Ca urmare, mă iau mîncărimi în creier și la buricele degetelor (cele ajungînd pe tastatură), să șed ceva mai atent pe desfășurarea de forțe, din ceea ce-mi permit a numi Situațiunea Pogo...

Ador a cerceta, ce le vine unor vii, a se produce precum acolo. Ce glande interioare au dumnealor a mulțumi, prin acele gesturi și discursuri.
Respectiv cum li-i atmosfera, în grupul ce simte nevoia să emită așa înalte pastile...

PS
Între multe altele, din extrasul anterior...:
„În acești munți, freerider-ul Pogo devine subiect de filme documentare europene despre schiul din afara pârtiilor. Devine legenda vie.”
E nostim că acel film e unul făcut de noi, pentru noi (e vorba de grupul de amici, despre care se poate explora, cum va fi arătat mîna spălînd-o pe cealaltă). Care e declarat însă film documentar european...

Cineva te acuză că spui prostii

Cineva te acuză că spui prostii, sînt slabe șanse să îți spună si care sunt acelea.

Asta intrucît contraargumentarea ține de tărâmul conștient, ba chiar și educat.
În răstimp fluturarea ideii de prostie ( la celălalt, firește) e tributară primitivului din noi. Care nu le are cu savantlîcuri, a la "Dragul meu, uite cred că ai greșit un pic aici...".

Cînd cineva cineva emite acuze din categoria prostiei (idioțeniei, tembelismului etc), el mizează strict pe descurajarea adversarului.
Nu ține să îi arate aceluia, cu citat și contraargumentare, care e prostia cu pricina.

Mă uit aici că ideea de prostie are la bază o banală eroare a cuiva să presupunem că (există așa ceva, deși nu e obligatoriu).
Aceea capătă însă pe umeri, grație bunilor noștri semeni, o haină specială care o transformă în prostie.

Moare un om pe munte (I)

COLȚUL CÎRCOTAȘULUI.

Moare un om pe munte.
Cineva postează despre asta, dar nu spune despre cine e vorba (eu neavînd de unde să știu cine e Pogo), nici de unde i s-a tras.

Chiar și fără așa amănunte, sumedenie de oameni se lansează în avalanșă (honni soit qui mal y pense!) de RIP-uri, de „Dumnezeu să-l ierte!” și tot așa.
N-am de lucru, ca de obicei, și solicit niște informații ceva mai concrete. Urgent se bășică un nene pe acolo:
„Ce vrei mai concret decat ca a murit un om suprins de avalansa? Util era sa nu te scape barza in cap!”
.
Dincolo de amabilitatea aparte a tipului, privesc la postare și nema vreun detaliu, în acele direcții.
.
Inevitabil încerc să pricep cum gîndesc așa tipi... Și ce anume, din niște vorbe (ale mele) totuși cuminți, îi deranjează atît.
Cred că e vorba de un tulburat dintr-o stare tare plăcută. E vorba de viața de zi cu zi. Și care-i prelungită inclusiv în modul în care tratează moartea cuiva./
Așa simt eu, care nu mi-aș da lesne instinctul la gunoi.

Este eternul cocoon, pe care ni l-am amenajat roz, ca să ne simțim bine.
Iar deranjul că așa ceva le este afectat, se află direct proporțional cu cantitatea de fals de acolo.

La chestiune, imaginați-vă cît vor sări aceia în sus, dacă întreb un lucru mic...
Și anume cum se face că tocmai un salvamontist (altfel nu văd de ce postează acea instituție informația) nu știe să aprecieze condițiile de avalanșă.

Știu.
Sînt un om rău.

Cui nu-i place, adaug că pot fi și mai rău.
Cu aceleași cuvinte domoale. Și, spun eu, raționale.

Cîrcotașii, din motive nu chiar aplaudabile (pot trece acolo invidia, ori oftica de a nu puta trăi într-un grup uman), deranjează construcțiile roze.


PS
Mamă-mamă!...
„Un înger în roșu a plecat în înaltele crestelor...”

E interesant că nu-ți dau o poză în care să poți vedea acel chip de înger...

PS2
Un altul îmi nu îmi oferă datele solicitate, ci un film YouTube, despre activitatea aceluia.
Pot ghici acolo dorința de a trage un rătăcit (eu!) în grupul celor dați gata de lucrurile din clip.
.
Ar mai fi de notat că Salvamontul postează hiper-elogios despre cineva care care nu s-a priceput la avalanșe. Iar implicit l-a luat una.
.
În paralel, cînd vreun ins de rînd calcă pe bec, să te ții iritări, epitete etc., din partea acelei instituții și a fanilor săi...
https://www.facebook.com/permalink.php...

Păreri

Andreescu Doru Iulian
21 ianuarie 2024
Astăzi de ziua sa, Zăpada a oferit un spectacol pe măsură, Valea Caraiman, filmare din telecabina Bușteni-Babele, zona Țancul Berbecului, Valea lui Magheru și Valea lui Țoc oferită spre vizionare cu acordul și amabilitatea domnului Arvatu Loredan, un prieten drag, un om deosebit de amabil, o enciclopedie de povești despre munți și văi, despre oameni munților și viața sa trăită acolo sus în liniștea naturii.
Lore de la telecabină

M. Ordean

Nu prea pică la pace buștenenii, pe linie de toponimie, cu montaniarzi din alte localități care bat Bucegii...
Acum aud prima dată despre Valea lui Magheru...
Ori a lui Țoc.

Andreescu Doru Iulian

Mircea Ordean Vă salut cu respect, nu cunosc zona deci nu pot să întru într-o discuție pe linie de toponimie cu Dumneavoastră, doresc să discutăm, tot timpul avem de învățat, eu am distribuit o filmare a lui Lore , un om al zonei pe care îl respect și am încredere, dacă mă înșel îmi cer scuze pentru dezinformare. Ar fi benefic să dezbatem pentru a lămurit, este foarte important să nu dezinformăm. Dacă nu am auzit nu înseamnă că nu există.

M. Ordean
Eu nu am spus nimic despre dezinformare.
Doar observam lumile (toponimice) diferite, în care evoluează buștenenii, respectiv ne-buștenenii.
Într-un fel îi înțeleg pe localnici. Locul este „al lor”, și nu al veneticilor - care vin și pleacă. Partea proastă este că ei nu au catadicsit, în timp, să pună de o descriere/hartă a locurilor. Tot veneticii s-au ocupat cu așa ceva...
**
„o enciclopedie de povești despre munți și văi, ”
Sînt curios, cum arată acele povești despre munți și văi (ba și adunate într-o enciclopedie)... Publică dintre ele, din cînd în cînd?

Andreescu Doru Iulian

Domnule Ordean, aici mă retrag, nu înțeleg aceste diferențe și paralele: Bușteneni și ne-Bușteneni, localnici și venetici.

Chestia că îi înțelegeți pe localnici vă felicit, eu nu am auzit și nici nu am sesizat o astfel de situație, citez " locul este "al lor", și nu al veneticilor-care vin și pleacă " și credeți-mă vin destul de des în zonă.

Cât despre al doilea comentariu îmi pare rău pentru Dumneavoastră că nu știți cum "arată" povești despre munți și văi adunate într-o enciclopedie.Din punctul meu de vedere este pură răutate, venită din multă superioritate, nu vă cunosc dar vă respect chiar dacă Dumneavoastră nu m-ați salutat.

Îmi pare rău și îmi cer scuze dar nu am înțeles nimic din aceste comentarii.

Sper ca pe viitor să nu vă mai deranjez cu postările mele, ați demonstrat că nu aveți calitatea să mă corectați, chiar aș îndrăzni să spun că nici nu aveți acordul meu să vă umflați în pene pe pagina mea cu termeni de genul "toponimie" și nu credeam că în anul 2024 mai aud cuvântul sau expresia de "venetici"

Dacă v-am deranjat cu ceva la mine acasă, să știți că nu vă obligă nimeni să veniți.

Cu respect Doru călător.

M. Ordean
Interesant mesajul dumitale!
„Cât despre al doilea comentariu îmi pare rău pentru Dumneavoastră că nu știți cum "arată" povești despre munți și văi adunate într-o enciclopedie”

Mi se întîmplă să nu fi văzut așa ceva pînă acum.
Dacă ai idee de vreo așa enciclopedie, dă-mi și mie de veste - ca să îmi bucur și eu sufletul, cu filele ei.

Comentariu de final.

Mi s-a întîmplat să vorbesc cîndva despre cocoon, mai exact locul confecționat din falsuri și în care de simțim bine.
Iar totodată ne aflăm răniți, cînd cineva atentează la acel edificiu.

Invitabil, acolo nu poți recunoaște amănuntul de mai sus, nici sentimentele ce răbufnesc în tine. În cazul ultimelor, le atribui celuilalt. De pildă că e răutăcios.

 Sar cu același prilej în sus și complexele, de pildă cele intelectuale.

Stagiu militar

M-am nimerit în cuvenita militărie în 1980-81.

Nu mi-a fost dragă, admit asta din start.
Am intrat pe poarta acelei unități de la marginea Bucureștiului bou, și m-am întors vacă. Adică nu m-am schimbat.

Pe cînd un tovarăș locotenent major ne făcea pozele pentru așa-numitul carnet de serviciu, l-am întrebat dacă are nevoie de cineva care să se priceapă la fotografii. Asta însemna, atunci demult, și pricepere în laboratorul de profil (developare, mărire).
Pe moment, omul nu a zis nimic, dar peste cîteva luni, cînd a plecat cu trupa lui la așa numitele munci agricole, m-a contactat și m-am ocupat eu de laboratorul unității. ce se făcea acolo vă spun altădată.
În acea calitate, am tras ceva poze, fiind ins care, între altele, avea voie să țină un aparat foto în unitate.

Imaginile alăturate le iau la nimereală, dintr-o colecție de negative pe care pînă acum nu am dat-o la gunoi, ba am și scanat-o.

Cu speranța că cele legate de acea unitate nu mai reprezintă un secret militar, pe care imperialiștii să-l culeagă de aici precum o pasăre de pradă, menționez că am făcut armia la UM 01305, ceea ce înseamnă Regimentul 2 Mecanizat, din Șoșeaua Olteniței.

Șef mare ne fu inițial un d. colonel Velicu, iar apoi Pîrcălăbescu (acela care fus-a șef al gărzilor patriotice și mai apare în filmele de la Revoluție). Mie mi s-au părut oameni de treabă (firește, în limitele funcției dumnealor) Ofițeri de treabă am avut în mare și în compania unde am fost repartizat, de Geniu.
Că printre colegi am avut și exemplare mai ale dracului, cărora le port pică și azi, e altă poveste.

Mărturisesc aici că nici eu nu am fost ușă de biserică, aroganța mea iritînd și atunci pe-ăi mai slabi de înger...

Postarea aceasta am pus-o inițial pe un grup Facebook oarecare. Au apărut acolo niște comentarii deloc amabile de la unii, legate de mențiunea mea inițială că am plecat bou și m-am întors vacă.
Aș fi luptat liniștit cu acela, dar m-am trezit cu un mesaj că administratorii analizează postarea mea.
În condițiile astea am șters postarea de acolo, iar totodată m-am retras de pe acel grup.

Mi-am zis totodată că poate o merita să se refugieze aici...

Poate e și un antrenament pentru cînd, peste trei-patru ani, oi porni și niște Memorii urbane (nu doar montane)...